Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Harry se ridică din nou, iar Dumbledore turnă ultima amintire în Pensiv.

— A cui este amintirea? întrebă el.

— A mea, spuse Dumbledore.

Harry se cufundă după Dumbledore în substanţa argintie învolburată, aterizând în acelaşi birou de unde tocmai plecase. Fawkes era acolo, dormind mulţumit pe stinghia sa, iar Dumbledore stătea în spatele biroului, semănând foarte bine cu Dumbledore cel de lângă Harry, având însă ambele mâini întregi şi nevătămate, iar chipul poate mai puţin ridat. Singura diferenţă dintre biroul din prezent şi acela era faptul că în trecut ningea, iar fulgii albăstrui pluteau în noapte prin dreptul ferestrei, aşezându-se pe pervaz.

Mai tânărul Dumbledore părea să aştepte ceva şi, într-adevăr, la câteva minute după sosirea lor, cineva ciocăni la uşă, iar Dumbledore zise: „Intră”.

Pentru o fracţiune de secundă, Harry rămase cu răsuflarea tăiată, revenindu-şi numaidecât. Cel care intrase în cameră era Cap-de-Mort. Chipul său nu era cel pe care-l văzuse Harry când Cap-de-Mort ieşise din ceaunul mare de piatră cu aproape doi ani în urmă; trăsăturile sale nu trimiteau în mod atât de evident la înfăţişarea unui şarpe, ochii încă nu-i erau roşii şi chipul nu era ca o mască. Însă nu mai era chipeşul Tom Cruplud de altădată. Era ca şi cum trăsăturile i-ar fi fost arse şi şterse: aveau un aspect de ceară şi erau distorsionate în mod ciudat. Acum albul ochilor devenise roşiatic în permanenţă, însă pupilele nu se transformaseră încă în dungi verticale, aşa cum ştia Harry că avea să se întâmple. Purta o pelerină neagră, lungă, şi era la fel de palid ca zăpada care îi scânteia pe umeri.

Dumbledore cel care stătea la birou nu dădu nici un semn de mirare. Era limpede că vizita aceasta fusese programată.

— Bună seara, Tom, spuse Dumbledore pe un ton firesc. Ia loc, te rog.

— Mulţumesc, zise Cap-de-Mort, aşezându-se pe scaunul pe care i-l indicase Dumbledore.

Se părea că era acelaşi scaun de pe care tocmai se ridicase Harry în prezent.

— Am auzit că ai primit postul de director, spuse el cu o voce puţin mai stridentă şi mai rece decât în trecut. Un post pe măsura meritelor tale.

— Mă bucur că n-ai nimic împotrivă, spuse Dumbledore, zâmbind. Pot să-ţi ofer ceva de băut?

— Aş accepta bucuros, zise Cap-de-Mort. Am făcut un drum lung până aici.

Dumbledore se ridică şi se duse repede la dulapul unde ţinea acum Pensivul, care era, pe vremea aceea, plin cu sticle. După ce-i dădu lui Cap-de-Mort un pocal cu vin şi îşi turnă şi el unul, se întoarse la birou.

— Spune-mi, Tom, cărui fapt îi datorez această plăcere?

Cap-de-Mort nu răspunse imediat, sorbind din pocal.

— Nu mi se mai spune „Tom”, zise el. Acum sunt cunoscut ca…

— Ştiu cum eşti cunoscut, spuse Dumbledore, zâmbind cu amabilitate. Dar mă tem că pentru mine o să rămâi mereu Tom Cruplud. Mă tem că este unul dintre aspectele mai puţin plăcute ale profesorilor în vârstă — nu reuşesc să uite perioada de început a foştilor elevi.

Ridică paharul, închinând parcă în cinstea lui Cap-de-Mort, pe chipul căruia nu se citi, în continuare, nici o reacţie. Cu toate acestea, Harry observă că atmosfera se schimbase pe nesimţite: faptul că Dumbledore refuzase să folosească numele ales de Cap-de-Mort însemna că refuza să-l lase pe el să dicteze termenii în care avea să se desfăşoare întâlnirea şi Harry îşi dădu seama că şi Cap-de-Mort dedusese acelaşi lucru.

— Mă mir c-ai rămas aici atâta amar de vreme, spuse Cap-de-Mort după o scurtă pauză. M-am întrebat întotdeauna de ce un vrăjitor de nivelul tău nu a vrut să lase în urmă anii de şcoală.

— Ei bine, zise Dumbledore, zâmbind în continuare, pentru un vrăjitor de nivelul meu nu există nimic mai important decât transmiterea cunoştinţelor străvechi şi şlefuirea minţilor tinerilor. Dacă nu mă înşel, cred că şi tu ai sesizat avantajele predării.

— Le sesizez şi acum, spuse Cap-de-Mort. Doar m-am întrebat de ce. Având în vedere că ministrul ţi-a cerut sfatul în repetate rânduri şi că ţi s-a oferit de două ori, dacă nu greşesc, postul de ministru…

— De trei ori, mai precis, zise Dumbledore. Dar nu m-a atras niciodată o carieră în cadrul ministerului. Cred că ăsta este un alt lucru pe care îl avem în comun.

Cap-de-Mort îşi plecă fruntea, fără să zâmbească, şi luă o nouă înghiţitură de vin. Dumbledore nu sparse tăcerea care se lăsase acum între ei, ci îl aşteptă pe Cap-de-Mort să vorbească primul, privindu-l cu amabilitate şi aşteptând.

— M-am întors, spuse Cap-de-Mort, la scurt timp după aceea, poate mai târziu decât se aştepta domnul profesor Dippet… dar m-am întors acum, ca să cer din nou ce mi s-a refuzat în trecut, din cauza faptului că eram prea tânăr. Am venit să-ţi cer permisiunea să mă întorc la castel, ca profesor. Cred că ştii deja că am văzut şi am făcut multe de când am plecat de la Hogwarts. Le-aş putea arăta şi spune elevilor lucruri pe care nu li le-ar putea oferi nici un alt vrăjitor.

Dumbledore îl cântări pe Cap-de-Mort, privindu-l pentru scurt timp peste pocal, înainte de a vorbi.

— Într-adevăr, ştiu foarte bine că ai văzut şi ai făcut multe de când ai plecat de la Hogwarts, zise el încet. Zvonurile bazate pe faptele tale au ajuns şi aici, Tom. Aş regreta să aflu că majoritatea sunt adevărate.

Expresia de pe chipul lui Cap-de-Mort rămase netulburată, în timp ce el zise:

— Măreţia trezeşte invidia, invidia zămisleşte duşmănia, duşmănia dă naştere minciunilor. Dar, Dumbledore, cred că o ştii şi tu.

— Să înţeleg că eşti de părere că ce ai făcut tu sunt fapte „măreţe”? întrebă Dumbledore pe un ton politicos.

— Desigur, spuse Cap-de-Mort şi în ochi păru să i se aprindă o scânteie roşiatică. Am făcut experimente, am dus limitele magiei mai departe decât oricine altcineva până la mine.

— Limitele unor anumite tipuri de magie, îl corectă Dumbledore cu o voce joasă. Anumite tipuri de magie. Te rog să mă ierţi, dar în privinţa altor tipuri, rămâi cufundat în ignoranţă.

Cap-de-Mort zâmbi pentru prima dată. Rânji sarcastic, calculat şi malefic. Avu un zâmbet mai ameninţător decât o privire mânioasă.

— Vechea discuţie, zise el încet. Dar nimic din tot ce am văzut n-a confirmat celebrele tale declaraţii, conform cărora iubirea este mai puternică decât tipul meu de magie, Dumbledore.

— Poate că n-ai căutat unde trebuie, sugeră Dumbledore.

— Ei bine, atunci n-ar fi Hogwarts locul cel mai indicat ca să încep noi căutări? spuse Cap-de-Mort. Mă laşi să mă întorc aici? Să le împărtăşesc elevilor cunoştinţele mele? Îţi pun la dispoziţie abilităţile şi persoana mea. Sunt în serviciul tău.

Dumbledore ridică din sprâncene.

— Şi ce-o să se aleagă de cei care sunt în serviciul tău? Ce-o să se-ntâmple cu cei care îşi spun, sau se zvoneşte că îşi spun, Devoratorii Morţii?

Harry îşi dădu seama că Lordul Cap-de-Mort nu se aşteptase ca Dumbledore să ştie cum se numeau aceştia. Văzu din nou o străfulgerare roşiatică în ochi săi şi nările ca nişte fante dilatându-i-se.

— Fără îndoială, prietenii mei, zise el, după o clipă de tăcere, or să acţioneze în continuare fără mine.

— Mă bucur să aud că-i consideri prieteni, spuse Dumbledore. Aveam impresia că erau mai degrabă un fel de servitori.

— Te-ai înşelat, zise Cap-de-Mort.

— Să înţeleg că dacă m-aş duce astă-seară la „Capul de mistreţ”, nu i-aş găsi pe câţiva dintre ei, pe Nott, Rosier, Mulciber şi Dolohov, aşteptându-te? Trebuie să fie nişte prieteni cu adevărat devotaţi, ca să bată atâta drum cu tine noaptea, pe ninsoare, doar ca să-ţi ureze noroc în încercarea de a obţine un post de profesor.