Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Dar dumneavoastră ce părere aţi avut despre asta, domnule? întrebă Harry, ezitând.

— Nu mi s-a părut deloc o idee bună, zise Dumbledore. L-am sfătuit pe Armando să nu-i dea postul… fără să-i dau motivele pe care ţi le-am prezentat ţie, pentru că domnul profesor Dippet ţinea foarte mult la Cap-de-Mort şi era convins că era un om onorabil. Dar nu voiam ca Lordul Cap-de-Mort să se întoarcă la această şcoală şi în nici un caz să ocupe o poziţie importantă.

— Ce post dorea, domnule profesor? Ce materie voia să predea?

Dintr-un motiv oarecare, Harry ştiu răspunsul chiar înainte să-l afle de la Dumbledore.

— Apărare contra Magiei Negre. La vremea aceea, cursul era predat de o doamnă profesoară în vârstă, pe nume Galateea Merrythought, care împlinise aproape cincizeci de ani de profesorat la Hogwarts. Aşa că s-a dus la „Borgin şi Burke” şi toţi profesorii care-l admiraseră pe Cap-de-Mort au spus că era o mare pierdere ca un tânăr vrăjitor strălucit ca el să lucreze într-un magazin. Cu toate acestea, Cap-de-Mort nu era un angajat oarecare. Politicos, chipeş şi isteţ, a primit cât de curând însărcinări deosebite, cum nu poţi găsi decât într-un loc ca „Borgin şi Burke”, care este specializat în vinderea obiectelor cu proprietăţi neobişnuite şi remarcabile, aşa cum ştii şi tu, Harry. Cap-de-Mort era trimis să-i convingă pe oameni să se despartă de comorile lor, dându-le spre vânzare la magazinul celor doi parteneri, şi toate informaţiile indică faptul că ar fi avut un talent deosebit pentru această îndeletnicire.

— Pun pariu că aşa era, zise Harry, neputând să se abţină.

— Ei bine, ai dreptate, spuse Dumbledore cu un zâmbet. Şi acum, e momentul să vedem ce ne poate spune Hokey, spiriduşul de casă care lucra pentru o vrăjitoare foarte bătrână şi foarte bogată, pe nume Hepzibah Smith.

Dumbledore atinse o sticluţă cu bagheta, dopul ţâşni afară şi bătrânul turnă amintirea învolburată în Pensiv, spunând în acelaşi timp:

— După tine, Harry.

Harry se ridică şi se aplecă din nou peste conţinutul argintiu şi vălurit din ligheanul de piatră, până când atinse luciul cu faţa. Se prăbuşi în neant, în întuneric, aterizând într-o sufragerie, în faţa unei doamne în vârstă foarte grase, cu o perucă roşcată, elaborată, şi îmbrăcată cu o robă de un roz aprins, care fâlfâia, făcând-o să semene cu un tort cu glazură în curs de topire. Se privea într-o oglinjoară bătută cu nestemate, dându-se cu un pămătuf mare cu fard de obraz pe obrajii deja îmbujoraţi, pe când cel mai mic spiriduş de casă pe care-l văzuse Harry în viaţa lui îi lega şireturile, vârându-i picioarele grăsuţe în nişte conduri înguşti de satin.

— Grăbeşte-te, Hokey! îi ordonă Hepzibah. A zis că o să vină la patru, mai sunt câteva minute până atunci şi până acum n-a întârziat niciodată!

Hepzibah puse deoparte pămătuful, în timp ce spiriduşul de casă se îndreptă. Capul lui ajungea abia până la tapiţeria scaunului pe care stătea Hepzibah şi avea pielea pergamentoasă, care îi atârna pe trup exact ca cearşaful apretat de pânză pe care-l purta ca pe o togă.

— Cum arăt? zise Hepzibah, întorcându-şi capul pentru a-şi admira chipul din diferite unghiuri în oglindă.

— Sunteţi încântătoare, doamnă, chiţăi Hokey.

Harry nu putu decât să presupună că în contractul lui Hokey era stipulat că aceasta trebuia să mintă de îngheţau apele când i se punea această întrebare, pentru că Hepzibah Smith era departe de a fi încântătoare, după părerea lui.

Se auzi un sunet subţirel de clopoţel, iar stăpâna şi spiriduşul tresăriră deopotrivă.

— Repede, repede, a venit, Hokey! strigă Hepzibah şi spiriduşul ieşi în fugă din camera atât de ticsită cu diverse obiecte, încât era greu de înţeles cum putea cineva să navigheze printre ele fără să dărâme cel puţin vreo zece lucruri: erau dulapuri pline cu cutiuţe lăcuite, rafturi pline cu cărţi cu ornamente bogate din aur, alte rafturi cu sfere şi globuri cereşti şi numeroase plante luxuriante, în ghivece de alamă; de fapt, camera arăta ca o combinaţie între un anticariat magic şi o seră.

Nu trecu mult şi spiriduşul de casă se întoarse urmată de un tânăr înalt, pe care Harry îl recunoscu uşor: era Cap-de-Mort. Era îmbrăcat sobru, cu un costum negru; avea părul ceva mai lung decât în timpul şcolii şi obrajii îi erau supţi, dar înfăţişarea asta îl prindea bine: era mai chipeş ca niciodată. După modul în care se strecura prin camera aglomerată, reieşi că mai fusese acolo de multe ori. Făcu o plecăciune joasă, luând mâna mică şi grăsuţă a lui Hepzibah şi atingând-o cu buzele.

— V-am adus flori, spuse el încet, creând din senin un buchet de trandafiri.

— Pişicherule, nu era nevoie! chiţăi bătrâna Hepzibah, deşi Harry observă că pe cea mai apropiată măsuţă era pregătită o vază goală. Tom, să ştii că mă răsfeţi peste măsură. Ia loc, ia loc. Unde e Hokey… a…

Spiriduşul de casă intră repede în cameră, ducând o tavă cu prăjituri pe care o aşeză lângă stăpâna ei.

— Serveşte-te, Tom, zise Hepzibah, ştiu că-ţi plac la nebunie prăjiturile mele. Ia spune-mi, cum îţi mai merge? Eşti palid. Te exploatează la magazinul ăla, am spus-o de sute de ori.

Cap-de-Mort surâse mecanic şi Hepzibah râse prosteşte.

— Ei bine, ce te-a adus aici de data asta? întrebă ea, clipind cochet.

— Domnul Burke ar vrea să vă facă o nouă ofertă pentru armura realizată de goblini, spuse Cap-de-Mort. Cinci sute de galioni, după părerea dânsului este o sumă cât se poate de potrivită.

— Ei, ei, ei, s-o luăm mai uşor, altfel s-ar putea să cred c-ai venit doar pentru acareturile mele! se bosumflă Hepzibah.

— Am fost trimis aici pentru ele, zise Cap-de-Mort cu o voce joasă. Doamnă, sunt un biet angajat care trebuie să urmeze nişte indicaţii. Domnul Burke vrea să vă întreb…

— Ah, ce ştie domnul Burke? spuse Hepzibah, agitând o mânuţă. Vreau să-ţi arăt ceva ce nu i-am arătat niciodată domnului Burke! Tom, poţi să păstrezi un secret? Promiţi că n-o să-i spui domnului Burke că o am? Nu mi-ar mai da pace dacă ar afla că ţi-am arătat-o şi n-am de gând să i-o vând lui şi nici altcuiva! Dar tu o s-o apreciezi pentru încărcătura istorică, Tom, nu pentru preţul pe care l-ai obţine dacă ai vinde-o.

— Este o onoare pentru mine să văd orice doreşte să-mi arate doamna Hepzibah, zise Cap-de-Mort încet, iar Hepzibah chicoti din nou ca o şcolăriţă.

— Am pus-o pe Hokey să-l aducă. Hokey, unde eşti? Vreau să-i arăt domnului Cruplud comoara noastră cea mai de preţ. De fapt, adu-le pe amândouă, dacă tot eşti acolo.

— Poftiţi, doamnă, chiţăi spiriduşul şi Harry văzu două cutii îmbrăcate în piele, aşezate una peste alta, traversând camera parcă din proprie iniţiativă, deşi ştia că micuţul spiriduş le ţinea deasupra capului în timp ce îşi croia drum printre mese, perne şi scăunele pentru sprijinit picioarele.

— Ei bine, spuse Hepzibah pe un ton vesel, luând cutiile de la spiriduş, punându-le în poală şi pregătindu-se să o deschidă pe prima. Tom, cred că o să-ţi placă. Ah, dacă rudele mele ar şti că ţi-o arăt… Abia aşteaptă să pună mâna pe ea!

Deschise capacul. Harry se apropie puţin pentru a vedea mai bine şi zări un fel de cupă mică de aur cu nişte toarte lucrate cu migală.

— Tom, ai cumva idee ce este asta? Ia-o şi cerceteaz-o cu atenţie, şopti Hepzibah şi Cap-de-Mort întinse o mână cu degete lungi, ridicând cupa de o toartă şi scoţând-o din culcuşul de mătase.