Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Păi… în ziua când Ron a înghiţit din greşeală o poţiune de dragoste, l-am dus la domnul profesor Slughorn. M-am gândit că, dacă aş fi reuşit să-l binedispun pe domnul profesor Slughorn…

— Şi a funcţionat? întrebă Dumbledore.

— Păi, nu, domnule, pentru că Ron a fost otrăvit…

— … fireşte, asta te-a făcut să uiţi cu desăvârşire de încercarea de a obţine amintirea. Nici nu mă aşteptam să fie altfel, când viaţa prietenului tău era în primejdie. Însă, după ce s-a dovedit că domnul Weasley urma să îşi revină complet, am sperat că aveai să te concentrezi din nou asupra sarcinii pe care ţi-am dat-o. Credeam că te-am făcut să înţelegi cât de importantă este amintirea asta. În mod sigur, am făcut totul pentru a te convinge că este cea mai crucială informaţie dintre toate şi că n-o să facem altceva decât să ne pierdem timpul dacă n-o s-o dobândim.

Harry fu cuprins de un val fierbinte şi usturător de ruşine, care porni din creştet şi i se răspândi apoi în tot corpul. Dumbledore nu ridicase vocea, nici nu părea supărat, dar Harry ar fi preferat să ţipe la el şi dezamăgirea glacială era cel mai greu de suportat.

— Domnule, zise el, puţin disperat, nu este vorba că nu mi-a păsat sau altceva de genul ăsta, pur şi simplu am avut alte… alte…

— Preocupări, încheie Dumbledore propoziţia în locul lui. Am înţeles.

Urmă iar un moment de tăcere desăvârşită — tăcerea cu nuanţa cea mai pronunţată de disconfort care se lăsase vreodată între el şi Dumbledore; ea păru să nu se mai termine, fiind punctată doar de scurte accese de sforăit ale portretului lui Armando Dippet de deasupra capului lui Dumbledore. Harry avu senzaţia ciudată că devenise mai mic, ca şi cum ar fi scăzut în înălţime de când intrase în cameră.

Când nu mai putu să suporte, zise:

— Domnule profesor Dumbledore, vă rog frumos să mă scuzaţi. Ar fi trebuit să fi făcut mai mult. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu mi-aţi fi cerut s-o fac dacă n-ar fi fost ceva cu adevărat important.

— Îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte, Harry, spuse Dumbledore încet. Atunci îndrăznesc să sper că de acum înainte o să dai o mai mare importanţă acestei chestiuni? Dacă nu dobândim amintirea aceea, nu mai are sens să ne întâlnim astfel.

— O să reuşesc, domnule. O să obţin amintirea, spuse Harry cu sinceritate.

— Atunci nu mai vorbim despre asta deocamdată, zise Dumbledore pe un ton mai binevoitor, ci o să reluăm povestea noastră de unde am rămas. Mai ţii minte unde am rămas?

— Da, domnule, spuse Harry repede. Cap-de-Mort tocmai îşi omorâse tatăl şi bunicii, făcând în aşa fel încât să pară că vinovatul fusese unchiul său, Morfin. Apoi s-a întors la Hogwarts şi l-a întrebat… l-a întrebat pe domnul profesor Slughorn de Horcruxuri, murmură el ruşinat.

— Foarte bine, zise Dumbledore. Acum sper să-ţi aminteşti şi ce ţi-am spus chiar la începutul seriei noastre de întâlniri, şi anume că o să pătrundem în dimensiunea umplerii spaţiilor goale şi speculaţiilor, ţii minte?

— Da, domnule.

— Sper să fii de acord cu mine când spun că până acum ţi-am arătat dovezi palpabile cât se poate de grăitoare ale deducţiilor pe care le-am făcut în privinţa vieţii pe care a dus-o Cap-de-Mort până la şaptesprezece ani.

Harry încuviinţă din cap.

— Dar acum, Harry, zise Dumbledore, acum situaţia a devenit mai incertă şi mai ciudată. Dacă a fost greu să găsesc dovezi despre copilăria lui Cruplud, mi-a fost aproape imposibil să găsesc oameni pregătiţi să-şi aducă aminte de Cap-de-Mort la vârsta maturităţii. De fapt, mă îndoiesc că mai există cineva pe lume, în afară de el însuşi, care ne-ar putea descrie pe-ndelete viaţa lui după ce a plecat de la Hogwarts. Mai am totuşi două amintiri pe care aş vrea să ţi le împărtăşesc.

Dumbledore indică cele două sticluţe de cristal care scânteiau lângă Pensiv.

— După aceea o să fiu foarte mulţumit dacă o să-mi spui ce părere ai în privinţa gradului de probabilitate a concluziilor la care am ajuns.

Gândul că Dumbledore punea atât de mare preţ pe părerea lui îl făcu pe Harry să se simtă şi mai ruşinat de faptul că nu reuşise să îndeplinească sarcina de a obţine amintirea despre Horcruxuri. Se mişcă în scaun, cuprins de vinovăţie, în timp ce Dumbledore ridică prima dintre sticluţe, ţinând-o în dreptul luminii şi cercetând-o.

— Sper că nu te-ai plictisit de explorarea amintirilor altor oameni, pentru că acestea două sunt unele foarte bizare, zise el. Prima îi aparţine unui spiriduş de casă foarte în vârstă, bătrâna Hokey. Dar înainte de a vedea la ce a asistat ea, trebuie să-ţi povestesc repede cum a plecat Lordul Cap-de-Mort de la Hogwarts. Aşa cum poate că bănuiai, a ajuns în anul şapte de studiu obţinând note maxime la toate examenele. Toţi colegii lui alegeau ce cariere să urmeze după plecarea de la Hogwarts. Aproape toată lumea se aştepta la lucruri spectaculoase de la Tom Cruplud, care era Perfect, Premiantul Şcolii şi câştigătorul Premiului Special pentru servicii aduse şcolii. Ştiu că mai mulţi profesori, printre care şi domnul profesor Slughorn, i-au sugerat să se angajeze la Ministerul Magiei, oferindu-se să-i programeze întâlniri şi să-l pună în legătură cu diverşi oameni influenţi. Cap-de-Mort a refuzat toate ofertele. Următorul lucru pe care profesorii l-au auzit despre el a fost că lucra la „Borgin şi Burke”.

— La „Borgin şi Burke”? întrebă Harry, uluit.

— La „Borgin şi Burke”, repetă Dumbledore cu o voce calmă. Cred că o să-ţi dai seama ce-l făcea să lucreze acolo după ce-o să pătrundem în amintirea lui Hokey. Dar asta n-a fost prima slujbă la care s-a gândit Cap-de-Mort. La vremea aceea, a fost un secret. Eu am fost unul dintre puţinii căruia i l-a împărtăşit directorul de atunci… dar Cap-de-Mort s-a dus mai întâi la domnul profesor Dippet şi l-a rugat să-i dea voie să rămână la Hogwarts ca profesor.

— A vrut să rămână aici? De ce? întrebă Harry şi mai uimit.

— Cred că din mai multe motive, deşi nu i-a oferit nici unul domnului profesor Dippet, zise Dumbledore. În primul rând şi de o importanţă maximă, cred că era mai ataşat de această scoală decât a fost vreodată de o persoană. N-a mai fost nicăieri la fel de fericit ca la Hogwarts; pentru el, ăsta a fost primul şi singurul loc în care a descoperit un cămin.

Harry simţi o urmă de disconfort la auzul acestor cuvinte, pentru că şi el simţea exact acelaşi lucru despre Hogwarts.

— În al doilea rând, castelul este o fortăreaţă a magiei străvechi. Fără îndoială că Lordul Cap-de-Mort a descoperit mult mai multe dintre secretele acestui loc decât majoritatea elevilor care i-au trecut şi or să-i treacă pragul, dar poate că a considerat că mai erau şi alte mistere de dezlegat, izvoare de magie, care aşteptau să fie descoperite. Şi, în al treilea rând, fiind profesor, ar fi avut o putere şi o influenţă mai mari asupra tinerilor vrăjitori. Poate că cel care-i dăduse ideea fusese domnul profesor Slughorn, cu care se înţelegea cel mai bine şi care-i demonstrase ce rol decisiv putea avea un pedagog. Nu-mi imaginez nici pentru o clipă că Lordul Cap-de-Mort intenţiona să rămână toată viaţa la Hogwarts, însă cred că vedea această posibilitate ca pe un teren de recrutare folositor şi un loc unde ar fi putut să pună bazele unei armate personale.

— Domnule, a primit postul până la urmă?

— Nu, nu l-a primit. Domnul profesor Dippet i-a spus că, având doar optsprezece ani, era prea tânăr, dar l-a poftit să candideze peste câţiva ani, dacă dorea în continuare să predea.