Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Harry se ridică dintr-odată în capul oaselor. Inima îi bătea cu putere şi turbanul de bandaje i se deranjase. În sfârşit, găsise soluţia: avea totuşi cum să pună pe cineva să-l urmărească pe Reacredinţă. Cum putuse să uite, cum de nu-i trecuse prin minte mai devreme?

Dar întrebarea era: cum să-l cheme? Ce trebuia să facă?

Harry vorbi pe întuneric încet şi pe un ton nesigur.

— Kreacher?

Se auzi o pocnitură foarte puternică şi în cameră răsunară chiţăieli şi zgomote specifice unei încăierări. Ron se trezi cu un ţipăt scurt.

— Ce s-a…?

Harry îşi îndreptă repede bagheta către uşa de la biroul lui Madam Pomfrey, murmurând „Muffliato!”, pentru ca aceasta să nu dea buzna în salon. Apoi se duse în patru labe până la capătul patului, pentru a vedea mai bine ce se petrecea.

Doi spiriduşi de casă se rostogoleau pe podea chiar în mijlocul camerei. Unul dintre ei era îmbrăcat cu un pulover maro intrat la apă şi purta mai multe căciuli de lână, celălalt îşi legase o cârpă veche şi murdară în jurul bazinului. Apoi se auzi încă o pocnitură răsunătoare şi strigoiul Peeves apăru plutind în aer, pe deasupra spiriduşilor care se luptau pe podea.

— Hei, smintitule, să ştii că urmăream lupta! îi zise el lui Harry indignat, indicând încăierarea de sub el, înainte de a începe să râdă cu poftă, zgomotos. Uite-le pe fiinţele astea micuţe, cum se bat cu mânuţele, muşcând de zor, lovind cu spor.

— Kreacher să nu-l insulte pe Harry Potter de faţă cu Dobby niciodată, altfel Dobby însuşi o să-l oblige pe Kreacher să-şi ţină gura! strigă Dobby cu o voce piţigăiată.

— … pocnind de zor, zgâriind cu spor! strigă Peeves încântat, aruncând acum cu bucăţi de cretă în spiriduşi, pentru a-i întărâta şi mai tare. Luptându-se de zor!

— Kreacher spune orice vrea despre stăpânul lui, da, da, un stăpân afurisit, care are prieteni Sânge-Mâli, vai, ce ar spune stăpâna bietului Kreacher…?

Nu aflară exact ce ar fi spus stăpâna lui Kreacher, pentru că în clipa aceea Dobby îi dădu un pumn în gură lui Kreacher cu pumnişorul său noduros, scoţându-i jumătate din dinţi. Harry şi Ron săriră amândoi din pat, despărţindu-i cu forţa pe spiriduşi, deşi aceştia încercară în continuare să se ovească între ei cu mâinile şi cu picioarele, aţâţaţi de Peeves, care zbura în jurul lămpii ţipând: „Bagă-i degetul în ochişor, trage-l de urechi cu spor. ”

Harry îşi aţinti bagheta spre Peeves şi zise: „Langlock!”. Peeves se apucă de gât, înghiţi în sec şi apoi ieşi în zbor din cameră, făcând gesturi necuviincioase, însă fără să poată spune un cuvânt, din cauza faptului că tocmai i se lipise limba de cerul gurii.

— Bravo, spuse Ron în semn de apreciere, ridicându-l de la podea pe Dobby, care dădea neobosit din mâini şi din picioare, străduindu-se să-l atingă pe Kreacher. A fost un alt blestem minor al prinţului, nu-i aşa?

— Aşa e, zise Harry, răsucind un braţ uscăţiv al lui Kreacher într-un seminelson. Acum… Vă interzic să vă mai luptaţi între voi! Kreacher, nu ai voie să te lupţi cu Dobby. Dobby, ştiu că nu am dreptul să-ţi dau ordine.

— Dobby este un spiriduş de casă liber şi poate asculta de cine vrea el. Dobby va face orice îi spune Harry Potter! spuse Dobby, cu lacrimile şiroindu-i pe chipul mic şi ridat şi picurându-i pe pulover.

— În ordine, zise Harry, iar apoi el şi Ron le dădură amândoi drumul spiriduşilor, care căzură pe podea, dar nu se mai luptară între ei.

— Stăpâne, m-ai chemat? spuse Kreacher cu o voce răguşită, făcând o plecăciune joasă şi în acelaşi timp aruncându-i lui Harry o privire grăitoare, care sugera că-i dorea să moară în chinuri groaznice.

— Da, te-am chemat, zise Harry, uitându-se repede la uşa de la biroul lui Madam Pomfrey, pentru a se asigura că vraja „Muffliato” funcţiona în continuare, şi văzând că nu era nimic care să indice că ar fi auzit hărmălaia. Vreau să-ţi dau o sarcină.

— Kreacher face orice îi spune stăpânul, spuse Kreacher, aplecându-se atât de mult încât aproape că îşi atingea cu buzele degetele noduroase de la picioare. Kreacher nu are de ales, dar lui Kreacher îi este ruşine să aibă un asemenea stăpân, da, da.

— Harry Potter, o îndeplineşte Dobby! chiţăi Dobby, având încă ochii cât mingile de tenis inundaţi cu lacrimi. Dobby ar fi onorat să-l ajute pe Harry Potter!

— Dacă stau să mă gândesc, ar fi bine să fiţi doi, zise Harry. Fiţi a-tenţi, vreau să-l spionaţi pe Draco Reacredinţă.

Ignorând privirea de uimire amestecată cu exasperare de pe chipul lui Ron, Harry adăugă:

— Vreau să ştiu unde se duce, cu cine se întâlneşte şi ce face. Vreau să-l urmăriţi zi şi noapte.

— Da, Harry Potter! spuse Dobby numaidecât, cu ochii bulbucaţi strălucindu-i de bucurie. Şi dacă Dobby eşuează, Dobby se aruncă din cel mai înalt turn, Harry Potter!

— N-o să fie cazul să faci aşa ceva, zise Harry repede.

— Stăpânul vrea să-l urmăresc pe cel mai tânăr membru al familiei Reacredinţă? spuse Kreacher cu o voce dogită. Stăpânul vrea să-l spionez pe nepotul cu sânge pur al fostei mele stăpâne?

— Întocmai, zise Harry, anticipând un mare pericol şi hotărându-se să-l curme fără întârziere. Şi îţi este interzis să-l previi, să-i dai de înţeles ce pui la cale, să vorbeşti cu el, să-i scrii mesaje sau… sau să-l contactezi în vreun fel. Ai înţeles?

I se păru că spiriduşul se chinuia să găsească o portiţă în şirul de indicaţii pe care tocmai le primise şi aşteptă. Spre încântarea lui Harry, Kreacher făcu din nou o plecăciune joasă câteva clipe mai târziu şi zise plin de ură:

— Stăpânul se gândeşte la toate şi Kreacher trebuie să-l asculte, chiar dacă Kreacher ar prefera de o mie de ori să-l servească pe băiatul Reacredinţă, da, da…

— Atunci, aşa rămâne, spuse Harry. Vreau să-mi daţi raportul în mod regulat, dar aveţi grijă să nu apăreţi când sunt cu alţii. Însă e în ordine dacă sunt cu Ron şi Hermione. Şi să nu spuneţi nimănui ce faceţi. Să staţi lipiţi de Reacredinţă ca timbrul de scrisoare.

Harry şi Ron părăsiră aripa spitalului luni dimineaţă la prima oră, bucurându-se de o sănătate înfloritoare, datorită îngrijirii lui Madam Pomfrey, şi putând acum să culeagă roadele faptului că îşi pierduseră cunoştinţa şi fuseseră otrăviţi. Rezultatul cel mai plăcut fu acela că Hermione se împăcase cu Ron. Hermione chiar coborî împreună cu ei la micul dejun, dându-le vestea că Ginny se certase cu Dean. Fiinţa adormită din pieptul lui Harry îşi ridică dintr-odată capul, adulmecând aerul plin de speranţă.

— Din ce cauză s-au certat? întrebă el, încercând să aibă un ton firesc în timp ce ajunseră pe un hol de la etajul şapte unde nu mai era nimeni, în afară de o fetiţă foarte micuţă care privea o tapiserie cu troli îmbrăcaţi în costume de balerine.

Aceasta păru îngrozită când îi văzu apropiindu-se pe cei trei din anul şase şi scăpă pe jos balanţa grea de alamă pe care o ţinea.

— Nu-ţi face griji! zise Hermione, binevoitoare, grăbindu-se s-o ajute. Uite.

Atinse cu bagheta balanţa stricată, zicând: „Reparo!”.

Fetiţa nu-i mulţumi, ci rămase ţintuită acolo când trecură pe lângă ea, privindu-i până dispărură din câmpul ei vizual. Ron îi aruncă o privire peste umăr.