Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Şi? insistă Harry, în timp ce Hagrid ce muta neliniştit de pe un picior pe altul.

— Şi… doar l-am auzit pe Plesneală spunându-i lui Dumbledore că era prea încrezător în sine şi că poate că el… Plesneală… nu voia să mai continue aşa…

— Aşa cum?

— Nu ştiu, Harry. Pur şi simplu Plesneală părea să considere că avea prea multe de făcut, asta-i tot. În orice caz, Dumbledore i-a zis verde-n faţă că acceptase s-o facă şi cu asta basta. A fost destul de categoric. Apoi a mai spus ceva despre nişte investigaţii pe care trebuia să le facă Plesneală în privinţa Casei lui, la Viperini. Mă rog, asta nu-i deloc ciudat, adăugă Hagrid repede, când Harry şi Hermione schimbară priviri cu subînţeles. Tuturor şefilor Caselor li s-a cerut să facă cercetări din cauza incidentului cu colierul.

— Da, dar Plesneală e singurul dintre ei cu care se ceartă Dumbledore, nu-i aşa? zise Harry.

— Fii atent — Hagrid îndoi stingherit arbaleta pe care o ţinea; se auzi un zgomot puternic şi aceasta se rupse în două. Ştiu ce părere ai despre Plesneală şi nu vreau să tragi nişte concluzii greşite.

— Atenţie, spuse Hermione succint.

Se întoarseră la timp pentru a vedea umbra lui Argus Filch apărând pe peretele din spatele lor, înainte ca el însuşi să vină de după colţ, cocoşat şi cu maxilarul tremurându-i.

— Oho! zise el cu o voce răguşită. La ora asta ar trebui să fiţi de mult în pat, o să primiţi detenţie!

— Ba nu o să primească, Filch, spuse Hagrid concis. Doar sunt cu mine, nu?

— Şi ce dacă sunt cu tine? întrebă Filch pe un ton muşcător.

— Păi, sunt profesor, Non afurisit ce eşti! zise Hagrid, înflăcărându-se numaidecât.

Filch se înfurie, şuierând răuvoitor, Doamna Norris sosise pe nesimţite şi se gudura în jurul gleznelor subţiri ale lui Filch.

— Mergeţi, le zise Hagrid din colţul gurii.

Nu fu nevoie să le spună de două ori. Harry şi Hermione plecară repede, auzind vocile răspicate ale lui Hagrid şi Filch cum răsunau în urma lor, în timp ce fugeau. Trecură pe lângă Peeves în apropierea cotiturii către Turnul Cercetaşilor, dar acesta se ducea glonţ către sursa ţipetelor, râzând şi strigând fericit:

Doamna Grasă aţipise şi nu-i căzu bine când o treziră, dar se dădu într-o parte morocănoasă, lăsându-i să intre în camera de zi, pe care se bucurară s-o găsească goală şi cufundată în linişte. Se părea că lumea nu aflase încă de Ron; Harry se simţi foarte uşurat. Răspunsese şi aşa la o grămadă de întrebări pe ziua aceea. Hermione îi spuse noapte bună şi plecă spre dormitoarele fetelor. Însă Harry rămase în urmă, aşezându-se lângă şemineu şi uitându-se la cărbunii care erau pe cale să se stingă.

Deci Dumbledore se certase cu Plesneală. În ciuda a tot ce-i spusese lui Harry, în ciuda faptului că insistase că avea încredere absolută în Plesneală, îşi pierduse cumpătul în faţa lui. Nu credea că făcuse totul pentru a-i ancheta pe Viperini… sau poate pentru a ancheta un Viperin anume: pe Reacredinţă?

Oare Dumbledore pretinsese că bănuielile lui Harry erau nefondate pentru că nu dorea ca acesta să facă ceva nechibzuit, să vrea să ia atitudine? Părea plauzibil. Era posibil şi ca Dumbledore s-o fi făcut pentru că dorea ca Harry să se concentreze asupra lecţiilor sau asupra obţinerii acelei amintiri de la Slughorn. Poate că Dumbledore nu considera că era bine să-i împărtăşească unui băiat de doar şaisprezece ani ce bănuia despre colegii săi.

— Potter, ai venit!

Harry sări în picioare alarmat, cu bagheta pregătită de atac. Fusese convins că nu mai era nimeni în camera de zi şi fu luat prin surprindere de silueta mătăhăloasă care se ridică dintr-odată de pe un fotoliu depărtat. Când se uită mai bine, îşi dădu seama că era Cormac McLaggen.

— Te-am aşteptat să te întorci, zise McLaggen, ignorând bagheta din mâna lui Harry. Probabil c-am adormit. Fii atent, am văzut că l-au dus pe Weasley în aripa spitalului azi-dimineaţă. Cred că n-o să poată să joace în meciul de săptămâna viitoare.

Lui Harry îi trebuiră câteva clipe pentru a-şi da seama despre ce vorbea McLaggen.

— A… da… vâjthaţ, spuse el, punându-şi bagheta înapoi la cureaua pantalonilor şi trecându-şi obosit mâna prin păr. Da, s-ar putea să nu joace.

— Păi, atunci o să fiu eu portar, nu-i aşa? zise McLaggen.

— Da, spuse Harry. Da, presupun că da.

Nu găsi nici un argument împotriva acestei idei; în definitiv, McLaggen fusese cel mai bun după Ron, la trial.

— Perfect, zise McLaggen mulţumit. Când sunt antrenamentele?

— Poftim? Ăă… este unul mâine seară.

— Bine. Potter, fii atent, ar trebui să vorbim înainte de asta. Am nişte idei tehnice cu care s-ar putea să fii de acord.

— În ordine, spuse Harry fără entuziasm. Dar o să mi le spui mâine. Acum sunt cam obosit. Mai vorbim…

Vestea că Ron fusese otrăvit se răspândi repede în ziua următoare, dar nu avu un impact la fel de mare ca atacul asupra lui Katie. Se părea că oamenii credeau că ar fi putut fi un accident, pentru că se întâmplase în biroul profesorului de Poţiuni şi pentru că fata nu păţise nimic grav, fiindu-i administrat antidotul imediat. De fapt, majoritatea Cercetaşilor erau mult mai interesaţi de meciul de vâjthaţ contra Astropufilor, care urma să aibă loc în scurt timp, pentru că mulţi voiau să-l vadă pe Zacharias Smith, care era înaintaş în echipa Astropufilor, plătind cu vârf şi-ndesat modul în care comentase meciul de început de sezon contra Viperinilor.

Însă pentru Harry vâjthaţul era mai puţin important ca niciodată; devenea din ce în ce mai obsedat de Draco Reacredinţă. Consulta în continuare „Harta Ştrengarilor” ori de câte ori avea ocazia şi uneori făcea chiar ocoluri pentru a ajunge unde se întâmpla să fie Reacredinţă, însă încă nu-l observase făcând ceva ieşit din comun. În plus, mai erau şi momente inexplicabile, când Reacredinţă pur şi simplu dispărea de pe hartă…

Dar Harry nu avea prea mult timp pentru a reflecta la asta, fiind ocupat cu antrenamentele de vâjthaţ, cu temele şi cu faptul că, oriunde se întorcea, dădea peste Cormac McLaggen şi Lavender Brown.

Îi era greu să decidă care dintre ei era cel mai enervant. McLaggen îi lansa mereu aluzii că ar fi fost un portar titular mai bun decât Ron, asigurându-l pe Harry că acum, după ce avea să-l vadă jucând în mod regulat, avea să ajungă şi el la aceeaşi concluzie; de asemenea, îi critica în mod constant pe ceilalţi jucători şi-i prezenta scheme de joc detaliate, încât la un moment dat Harry fu nevoit să-i reamintească cine era căpitanul echipei.

Între timp, Lavender îl aborda pentru a discuta despre Ron, obosindu-l pe Harry aproape în aceeaşi măsură ca discursurile lui McLaggen despre vâjthaţ. La început, pe Lavender o deranjase foarte tare faptul că nu-i spusese nimeni că Ron era în aripa spitalului. „În definitiv, sunt iubita lui!”. Însă din păcate hotărâse să-l ierte pe Harry pentru această scăpare, dorind să discute cât mai des cu el pentru a analiza sentimentele lui Ron. Asta era o experienţă nespus de neplăcută pentru Harry, una de care s-ar fi lipsit bucuros.

— Ştii, n-ar fi mai bine să vorbeşti cu Ron despre toate astea? o întrebă Harry, după ce Lavender îl supusese unui interogatoriu deosebit de îndelungat, care acoperise totul, de la cuvintele pe care le folosise Ron când vorbise despre roba ei festivă până la a-l întreba pe Harry dacă Ron considera că relaţia dintre el şi Lavender era una „profundă”.