Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Harry, m-aş fi aşteptat să-i fi pregătit tu un remediu cât ai zice peşte, având în vedere că eşti un expert al poţiunilor, nu? întrebă Slughorn.

— Ăă… zise Harry, puţin derutat din cauza lui Ron, care-i dădea ghionturi în coaste, încercând să intre cu forţa în cameră. Ştiţi, domnule, n-am pregătit niciodată un antidot pentru o poţiune de dragoste şi, până aş fi nimerit-o eu, Ron ar fi putut să păţească ceva.

Ron îl ajută, alegând momentul potrivit ca să zică pe un ton plângăreţ:

— Harry, n-o văd… o ascunde cumva de mine?

— Poţiunea asta avea cumva termen de expirare? întrebă Slughorn, cercetându-l acum pe Ron cu un interes profesional. Ştii, pot deveni mai puternice dacă sunt ţinute mai mult la păstrare.

— Asta explică multe, gâfâi Harry, luptându-se de-a dreptul cu Ron pentru a-l împiedica să-l dărâme pe Slughorn. E ziua lui de naştere, domnule profesor, adăugă el pe un ton rugător.

— Of, fie, hai, intraţi, zise Slughorn, înduioşându-se. Am tot ce trebuie aici, în geantă, nu este un antidot complicat…

Ron dădu buzna pe uşa lui Slughorn în biroul supraîncălzit şi aglomerat cu lucruri al acestuia, se împiedică de un scăunel pentru sprijinit picioarele, îşi păstră echilibrul, apucându-l de după gât pe Harry şi-i şopti:

— Spune-mi că nu m-a văzut împiedicându-mă.

— N-a sosit încă, zise Harry, urmărindu-l pe Slughorn cum deschide trusa de poţiuni şi adăugă câte un vârf de cuţit din diverse ingrediente într-o sticluţă.

— Ce bine, spuse Ron. Cum arăt?

— Eşti foarte chipeş, spuse Slughorn pe un ton mieros, dându-i lui Ron un pahar cu un lichid limpede. Hai, bea-l pe tot, e o băutură calmantă, ca să nu te pierzi cu firea când vine, ştii tu.

— Perfect, zise Ron pe un ton nerăbdător, dând paharul pe gât cu zgomot.

Harry şi Slughorn îl urmăriră. Pentru o clipă, Ron le zâmbi larg. Apoi, foarte încet, îi pieri zâmbetul, înlocuit cu o expresie de groază desăvârşită.

— Ţi-ai venit în fire, da? spuse Harry zâmbind, iar Slughorn râse pe înfundate. Vă mulţumesc mult, domnule profesor.

— Cu plăcere, băiete, cu plăcere, zise Slughorn, în timp ce Ron se prăbuşi pe un scaun din apropiere, răvăşit. Are nevoie de un întăritor, continuă Slughorn, îndreptându-se acum către o masă încărcată cu sticle de băutură. Am Berezero, vin, ultima sticlă de mied ţinut în butoi de stejar. Hm… Pe asta aveam de gând să i-o dau lui Dumbledore de Crăciun… mă rog, zise el şi ridică din umeri, nu o să-i lipsească ce n-a avut niciodată! Ce-ar fi s-o deschidem acum şi să-l sărbătorim pe domnul Weasley?

Râse din nou pe înfundate şi Harry izbucni şi el în râs. Era pentru prima dată când era aproape singur cu Slughorn de la prima încercare nereuşită de a obţine adevărata amintire de la el. Poate că, dacă ar fi reuşit să-l binedispună pe Slughorn în continuare… dacă ar fi băut destul de mult mied ţinut în butoi de stejar…

— Poftiţi, zise Slughorn, dându-le lui Harry şi lui Ron câte un pahar cu mied, înainte de a-l ridica pe al său. Ei bine, la mulţi ani, Ralph.

— Ron… şopti Harry.

Însă Ron, care nu părea să asculte cui îi era închinat toastul, dăduse deja pe gât paharul cu mied şi-l înghiţise. Într-o fracţiune de secundă, ceva mai mult decât o clipită, Harry înţelese că se petrecea ceva foarte grav, dar Slughorn păru să nu-şi dea seama.

— … mulţi ani înainte şi…

— Ron!

Ron dăduse drumul paharului; se ridică pe jumătate de pe scaun şi apoi leşină, cuprins de convulsii. Făcu spume la gură şi ochii părură să-i iasă din orbite.

— Domnule profesor! strigă Harry. Faceţi ceva!

Însă Slughorn parcă era paralizat din cauza şocului. Ron se cutremură, sufocându-se şi începând să se învineţească.

— Dar… ce… bolborosi Slughorn.

Harry sări peste o măsuţă şi fugi spre trusa deschisă de poţiuni a lui Slughorn, scoţând câteva borcane şi săculeţe, în timp ce Ron se lupta să respire, cu răsuflarea sa greoaie răsunând în cameră. Atunci o găsi.

Era piatra care arăta ca un rinichi uscat, pe care o luase Slughorn de la el la sfârşitul orei de Poţiuni.

Alergă înapoi la Ron şi-i deschise maxilarul cu forţa, băgându-i bezoarul în gură. Ron se cutremură puternic, rămase dintr-odată cu respiraţia tăiată, perfect nemişcat şi lipsit de vlagă.

— Una peste alta, să înţeleg că n-a fost una dintre cele mai reuşite aniversări ale lui Ron? zise Fred.

Se lăsase seara; aripa spitalului era cufundată în linişte, draperiile erau trase şi lămpile aprinse. Singurul pat ocupat era cel al lui Ron. Harry, Hermione şi Ginny stăteau în jurul lui; aşteptaseră toată ziua la uşa salonului, încercând să zărească ceva de fiecare dată când intra sau ieşea cineva. Madam Pomfrey le dăduse voie să intre abia la opt. Fred şi George veniseră după zece.

— Nu ne-am imaginat că o să-i dăm cadoul în împrejurările astea, spuse George pe un ton sumbru, punând o cutie mare ambalată pe noptiera lui Ron şi luând loc lângă Ginny.

— Da, ne-am imaginat că o să fie conştient, zise Fred.

— Şi noi eram în Hogsmeade, aşteptând să-i facem o surpriză, spuse George.

— Aţi fost în Hogsmeade? întrebă Ginny, ridicându-şi privirea.

— Ne gândeam să cumpărăm magazinul lui Zonko, zise Fred pe un ton posomorât. Să ne extindem în Hogsmeade, ştii, dar la ce bun, dacă voi nu mai aveţi voie să veniţi la sfârşitul săptămânii şi să ne cumpăraţi marfa? Dar să lăsăm asta.

Îşi trase un scaun lângă Harry, uitându-se la chipul palid al lui Ron.

— Harry, cum s-a întâmplat de fapt?

Harry repetă povestea, parcă pentru a suta oară, după ce i-o spusese lui Dumbledore, profesoarei McGonagall, lui Madam Pomfrey, lui Hermione şi lui Ginny.

— … atunci i-am băgat bezoarul pe gât şi a început să respire ceva mai uşor. Slughorn a fugit după ajutor, au apărut McGonagall şi Madam Pomfrey şi l-au adus aici pe Ron. Au zis că o să se facă bine. Madam Pomfrey a zis că trebuie să rămână sub observaţie cam o săptămână. Să ia în continuare Esenţa de rută.

— Pe cinstea mea, mare noroc că te-ai gândit la bezoar, zise George cu o voce joasă.

— Mare noroc că a fost unul în cameră, spuse Harry, pe care îl treceau fiori de fiecare dată când se gândea la ce s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi reuşit să găsească pietricica.

Hermione îşi trase nasul abia auzit. Fusese deosebit de tăcută toată ziua. După ce venise în fugă şi albă ca varul la Harry, în faţa aripii spitalului, întrebând ce se întâmplase, aproape că nu luase deloc parte la discuţiile interminabile dintre Harry şi Ginny despre cum fusese otrăvit Ron, ci doar stătuse lângă ei, tăcând mâlc şi arătând speriată, până când li se permisese în cele din urmă să intre să-l vadă.

— Mama şi tata ştiu? o întrebă Fred pe Ginny.

— Au fost deja aici, au sosit acum vreo oră. Acum sunt în biroul lui Dumbledore, dar trebuie să se întoarcă repede.

Urmă o pauză, timp în care toţi îl urmăriră pe Ron murmurând ceva în somn.

— Deci otrava a fost în băutură? zise Fred încet.

— Da, spuse Harry numaidecât.

Nu se putea gândi decât la asta şi se bucura că avea ocazia de a discuta din nou despre acest aspect.

— Slughorn a turnat în pahare…

— Crezi că ar fi putut să-i pună ceva în băutură lui Ron fără să vezi?

— Probabil că da, zise Harry. Dar de ce să vrea Slughorn să îl otrăvească pe Ron?