Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Vrei? spuse Ron cu gura plină, întinzându-i o cutie cu ceaune de ciocolată.

— Nu, mulţumesc, zise Harry, ridicându-şi privirea. Iar a dispărut Reacredinţă!

— N-are cum, spuse Ron, băgând în gură un al doilea ceaun de ciocolată şi dându-se jos din pat pentru a se îmbrăca. Hai, dacă nu te grăbeşti, o să trebuiască să Apari pe stomacul gol. Deşi bănuiesc că ar putea să fie mai uşor aşa…

Ron se uită gânditor la cutia de ceaune de ciocolată, apoi ridică din umeri şi mai luă o bomboană.

Harry atinse harta cu bagheta, şoptind: „Năzbâtie îndeplinită”, deşi nu o îndeplinise, şi se îmbrăcă reflectând. Trebuia să existe o explicaţie pentru dispariţiile regulate ale lui Reacredinţă, dar pur şi simplu nu-i trecea prin minte care ar fi putut să fie aceasta. Cea mai bună metodă ar fi fost să îl urmărească, dar nu era o idee aplicabilă nici măcar dacă ar fi purtat Pelerina; avea cursuri, antrenamente de vâjthaţ, teme şi lecţii de Apariţie; nu avea cum să-l spioneze toată ziua pe Reacredinţă fără să-i fie observată lipsa.

— Eşti gata? îi zise el lui Ron.

Parcurse jumătate din distanţa până la uşă înainte de a-şi da seama că Ron nu se mişcase, stând sprijinit de unul dintre stâlpii baldachinului său şi uitându-se în gol la fereastra în care răpăia ploaia, cu o privire stranie, pierdută.

— Ron? Micul dejun.

— Nu mi-e foame.

Harry făcu ochii mari.

— Nu ziceai…?

— Fie, vin cu tine, oftă Ron, dar nu vreau să mănânc.

Harry îl privi cu atenţie, suspicios.

— Ai mâncat deja jumătate din cutia de ceaune de ciocolată, nu-i aşa?

— Nu-i vorba de asta, oftă Ron din nou. Ştiu că… ştiu că n-o înţelegi.

— În ordine, zise Harry foarte derutat, dând să deschidă uşa.

— Harry! spuse Ron dintr-odată.

— Ce este?

— Harry, nu mai suport!

— Ce nu mai suporţi? întrebă Harry, începând să se îngrijoreze cu adevărat. Ron era destul de palid şi arăta ca şi cum ar fi putut să vomite din clipă-n clipă.

— Nu mă pot gândi decât la ea! zise Ron cu o voce răguşită.

Harry rămase cu gura căscată. Nu se aşteptase la aşa ceva şi nu era sigur că voia să îl asculte pe Ron. Prieteni sau nu, avea să fie nevoit să pună piciorul în prag dacă Ron urma să nceapă să îi spună „Lav-Lav” lui Lavender.

— Cum adică nu poţi să vii la micul dejun din cauza asta? ntrebă Harry, încercând să includă un strop de realism în discuţie.

— Nu cred că ştie că exist, spuse Ron, cu un gest de disperare.

— Bineînţeles că ştie că exişti, zise Harry uimit. Doar te sărută non-stop, nu-i aşa?

Ron clipi.

— Despre cine vorbeşti?

— Dar tu despre cine vorbeşti? spuse Harry, din ce în ce mai convins că orice urmă de logică din acest dialog se pierduse.

— Despre Romilda Vane, zise Ron în şoaptă şi toată faţa păru să i se lumineze când o spuse, ca şi cum l-ar fi atins o rază pură de soare.

Se holbară unul la celălalt timp de aproape un minut, înainte ca Harry să zică:

— Glumeşti, nu? Glumeşti.

— Harry, cred… cred că o iubesc, spuse Ron cu o voce sugrumată.

— Bine, spuse Harry, ducându-se spre Ron pentru a-i privi de aproape ochii umezi şi chipul palid, bine… Acum să vedem dacă poţi s-o spui fără să te pufnească râsul.

— O iubesc, repetă Ron pe nerăsuflate. Ai văzut ce păr frumos are? Este negru, strălucitor şi mătăsos. Dar ochii i-ai văzut? Ochii ei mari şi negri? Dar…?

— E cât se poate de amuzant, spuse Harry, pierzându-şi răbdarea, dar s-a terminat cu glumele, da? Las-o baltă.

Se întoarse să plece şi ajunse la doi paşi de uşă, când primi o lovitură puternică în urechea dreaptă. Întoarse capul, clătinându-se. Ron ţinea pumnul ridicat, având chipul contorsionat de furie; era pe cale să-l lovească din nou.

Harry reacţionă instinctiv; scoase bagheta din buzunar şi incantaţia îi trecu prin minte în mod involuntar: „Levicorpus!”.

Ron ţipă când fu suspendat din nou în aer de călcâie; se bălăngăni neajutorat, atârnat cu susul în jos, cu roba căzându-i peste cap.

— De ce m-ai lovit? tună Harry.

— Ai insultat-o, Harry! Ai spus că glumeam! strigă Ron, care începuse să se învineţească la faţă, căci i se urcase sângele la cap.

— Este o nebunie! zise Harry. Ce ţi-a venit să…?

Atunci văzu cutia deschisă de pe patul lui Ron şi avu o străfulgerare, realizând pe loc ce se întâmpla.

— De unde ai luat ceaunele alea de ciocolată?

— Le-am primit cadou de ziua mea! strigă Ron, învârtindu-se încet şi încercând să se elibereze. Te-am întrebat şi pe tine dacă nu voiai unul, ai uitat?

— Ai luat pur şi simplu cutia de pe podea, nu-i aşa?

— Căzuseră de pe patul meu, da? Dă-mă jos!

— Eşti un tâmpit, chiar nu înţelegi că n-au căzut de pe patul tău? Erau ale mele. Le-am aruncat din cufăr când căutam harta. Sunt ceaunele de ciocolată pe care mi le-a dat Romilda înainte de Crăciun şi conţin o poţiune de dragoste!

Dar Ron nu păruse să fi auzit decât un singur cuvânt.

— Romilda? repetă el. Ai zis cumva Romilda? Harry… o cunoşti? Te rog, poţi să-mi faci cunoştinţă cu ea?

Harry se holbă la Ron, care atârna acolo, cu o expresie plină de speranţă pe chip, şi se abţinu cu greu să râdă. O parte din el, cea care era mai apropiată de urechea dreaptă, care îi zvâcnea de durere, ar fi vrut să-l dea jos pe Ron şi să-l urmărească purtându-se ca un nebun până când avea să treacă efectul poţiunii. Pe de altă parte, erau prieteni, Ron nu fusese în apele lui când îl atacase şi Harry îşi zise că ar fi meritat încă un pumn, dacă l-ar fi lăsat pe Ron să-i declare Romildei Vane că o s-o iubească până la moarte.

— Da, o să-ţi fac cunoştinţă cu ea, zise Harry, gândindu-se repede la o soluţie. O să te dau jos, bine?

Îl eliberă, făcându-l să cadă grămadă pe podea (urechea încă îl durea destul de tare), dar Ron se ridică imediat, zâmbind.

— Trebuie să fie în biroul lui Slughorn, zise Harry pe un ton convingător, îndreptându-se către uşă.

— Dar de ce ar fi acolo? întrebă Ron neliniştit, grăbindu-se a-l ajungă din urmă.

— A, păi face meditaţii la Poţiuni cu el, spuse Harry, inventând pe moment.

— Poate că n-ar fi rău să întreb dacă nu pot face şi eu meditaţii împreună cu ea, nu? zise Ron plin de speranţă.

— Bună idee, spuse Harry.

Lavender aştepta lângă gaura portretului, aşa că planul lui Harry se complică în mod neaşteptat.

— Ai întârziat, Won-Won, zise ea, bosumflându-se. Ţi-am luat un cadou şi…

— Lasă-mă în pace, spuse Ron pe un ton nerăbdător. Harry o să mă prezinte Romildei Vane.

Nu-i mai spuse nimic lui Lavender, ieşind imediat pe gaura portretului. Harry încercă să-i arunce o privire plină de regret lui Lavender, dar poate că păru mai degrabă amuzat, pentru că Lavender arătă şi mai jignită când portretul doamnei grase se trânti în urma lor.

Lui Harry îi fusese puţin teamă că Slughorn ar fi putut coborî la micul dejun, dar acesta deschise uşa de la birou înainte să bată a doua oară, îmbrăcat cu un halat de casă verde de catifea şi o bonetă de noapte din acelaşi material, arătând destul de adormit.

— Harry, bolborosi el. Ce vizită matinală. Sâmbăta dorm de obicei până târziu.

— Domnule profesor, scuzaţi-mă pentru deranj, spuse Harry cât mai încet cu putinţă, în timp ce Ron stătea ca pe ace, încercând să se uite prin cameră dincolo de Slughorn, dar prietenul meu Ron a înghiţit din greşeală o poţiune de dragoste. Credeţi că aţi putea să-i pregătiţi un antidot? L-aş duce la Madam Pomfrey, dar nu avem voie să avem nici un articol de la „Weasley Bing-Bong” şi ştiţi cum este. O să ne pună tot felul de întrebări.