Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— N-am idee, spuse Fred, încruntându-se. Crezi că s-ar putea să fi încurcat paharele din greşeală? Să fi fost tu ţinta?

— De ce oare să vrea Slughorn să-l otrăvească pe Harry? întrebă Ginny.

— Nu ştiu, zise Fred, dar bănuiesc că există mulţi care ar vrea să-l otrăvească pe Harry, nu? Având în vedere că i se zice „cel ales” şi aşa mai departe.

— Deci crezi că Slughorn este un Devorator al Morţii? spuse Ginny.

— Orice este posibil, zise Fred pe un ton sumbru.

— Ar putea fi sub stăpânirea unui Blestem Imperius, spuse George.

— Sau ar putea fi nevinovat, zise Ginny. Poate că otrava a fost în sticlă şi, în cazul ăsta, ţinta a fost însuşi Slughorn.

— Cine ar vrea să-l omoare pe Slughorn?

— Dumbledore bănuieşte că Lordul Cap-de-Mort a vrut să-l aibă pe Slughorn de partea lui, spuse Harry. Slughorn a stat ascuns un an înainte de a veni la Hogwarts. Şi — se gândi la amintirea pe care Dumbledore nu reuşise încă s-o extragă de la Slughorn — şi poate că acum Cap-de-Mort vrea să-l elimine din calea lui, crezând poate că Slughorn este preţios pentru Dumbledore.

— Dar nu ai spus că intenţionase să-i dea lui Dumbledore sticla aia de Crăciun? îi reaminti Ginny. Aşa că vinovatul ar fi putut la fel de bine să se gândească la Dumbledore.

— Vinovatul nu-l cunoştea foarte bine pe Slughorn, spuse Hermione, vorbind pentru prima dată după ore întregi, cu un glas răguşit, de parcă că ar fi avut o răceală puternică. Oricine l-a cunoscut pe Slughorn ar fi ştiut că era foarte probabil să păstreze pentru sine ceva atât de gustos.

— Her-mai-nii, bolborosi Ron dintr-odată, între ei.

Toţi tăcură, privindu-l îngrijoraţi, dar acesta bâigui fără noimă pentru o clipă şi apoi începu să sforăie. Uşile salonului se deschiseră la perete, făcându-i pe toţi să tresară: Hagrid venea cu paşi mari spre ei, cu părul ud din cauza ploii, cu haina de blană de castor fluturând în urma lui, cu o arbaletă în mână şi lăsând pe podea un şir de urme de noroi de mărimea unor delfini.

— Am fost în pădure toată ziua, gâfâi el. Aragog se simte mai rău. I-am citit. Abia acum am venit la cină şi atunci am aflat de Ron de la doamna profesoară Lăstar. Cum se simte?

— Mai bine, zise Harry. Ni s-a spus că nu este în pericol.

— Nu aveţi voie decât câte şase vizitatori o dată, spuse Madam Pomfrey, ieşind repede din biroul ei.

— Suntem şase cu Hagrid, sublinie George.

— A, da, zise Madam Pomfrey, care se părea că-l pusese la socoteală pe Hagrid ca pe mai multe persoane, din cauza masivităţii sale.

Pentru a-şi ascunde greşeala, se duse imediat să şteargă cu bagheta urmele de. noroi pe care le lăsase uriaşul.

— Nu-mi vine să cred, spuse Hagrid cu o voce răguşită, clătinând din capul mare, pletos şi uitându-se la Ron cu ochii mari. Pur şi simplu nu-mi vine să cred. Uită-te la el. Cine ar putea să vrea să-i facă rău, cine?

— Tocmai despre asta discutam, zise Harry. Nu ştim cine.

— Doar n-o avea cineva pică pe echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor, nu? spuse Hagrid îngrijorat. Mai întâi Katie, acum Ron.

— Nu văd de ce ar vrea cineva să lichideze o echipă de vâjthaţ, zise George.

— Cred că Baston ar fi încercat să-i lichideze pe Viperini, dacă ar fi avut cum să scape basma curată, spuse Fred obiectiv.

— Ei bine, eu nu cred că este vorba de vâjthaţ, dar cred că există o legătură între atacuri, zise Hermione încet.

— Cum ai ajuns la concluzia asta? întrebă Fred.

— Păi, în primul rând, amândouă ar fi trebuit să fie fatale şi nu au fost, chit că doar printr-un noroc chior. În al doilea rând, nici otrava şi nici colierul nu par să fi ajuns la persoana care trebuia ucisă. Bineînţeles, adăugă ea pe un ton meditativ, asta îl face şi mai periculos pe vinovat într-o anumită măsură, pentru că se pare că nu-i pasă câţi oameni omoară înainte de a-şi atinge adevărata ţintă.

Înainte să poată răspunde cineva acestei afirmaţii sumbre, se deschiseră din nou uşile, iar domnul şi doamna Weasley intrară grăbiţi în salon. Prima dată când veniseră fuseseră anunţaţi că Ron avea să-şi revină complet şi se liniştiseră la acest gând, acum doamna Weasley îl apucă pe Harry şi-l strânse la piept cu putere.

— Dumbledore ne-a spus cum l-ai salvat dându-i bezoarul, plânse ea. Vai, Harry, nici nu ştiu cum ţi-am putea mulţumi! Ai salvat-o pe Ginny, l-ai salvat pe Arthur… şi acum l-ai salvat pe Ron.

— Nu este cazul să… nu am… îngăimă Harry stingherit.

— Dacă stau să mă gândesc, jumătate din familia noastră trăieşte datorită ţie, zise domnul Weasley cu o voce sugrumată. Ei bine, Harry, tot ce pot spune este că familia Weasley a avut mare noroc că Ron a ales să stea în acelaşi compartiment cu tine în Expresul de Hogwarts.

Lui Harry nu-i veni în minte ce i-ar fi putut răspunde şi aproape că se bucură când Madam Pomfrey le reaminti că nu puteau fi decât şase vizitatori în jurul patului lui Ron; el şi Hermione se ridicară imediat şi Hagrid decise să plece cu ei, lăsându-l pe Ron cu familia.

— E îngrozitor, mormăi Hagrid în barbă, în timp ce cei trei se întoarseră pe hol către scara de marmură. Cu toate noile măsuri de siguranţă, copiii încă sunt atacaţi… Dumbledore e nespus de îngrijorat. Nu prea vorbeşte despre asta, dar îmi dau seama.

— Hagrid, ce bănuieşte? întrebă Hermione pe un ton disperat.

— Are o minte atât de ageră, încât presupun că are o mulţime de bănuieli, spuse Hagrid cu fermitate. Dar nu ştie cine a trimis colierul şi nici cine a otrăvit vinul, pentru că altfel l-ar fi prins deja pe vinovat, nu? Pe mine lucrul care mă îngrijorează, zise Hagrid, coborându-şi vocea şi aruncând o privire peste umăr (Harry se uită în sus, asigurându-se că nu era Peeves prin apropiere), este cât o să mai reziste Hogwarts dacă sunt atacaţi copiii? Se repetă povestea cu Camera Secretelor, nu-i aşa? O să intre lumea în panică, din ce în ce mai mulţi or să-şi retragă copiii de la şcoală şi-n scurt timp consiliul de guvernatori…

Hagrid se întrerupse când stafia unei femei cu părul lung pluti senină pe lângă ei, continuând apoi în şoaptă, cu o voce răguşită:

— … consiliul de guvernatori o să vrea să închidă şcoala pentru totdeauna.

— Chiar aşa? spuse Hermione îngrijorată.

— Priveşte lucrurile şi din punctul lor de vedere, zise Hagrid cu tristeţe. De fapt, când nu a fost riscant să-ţi trimiţi copiii la Hogwarts? Te aş-tepţi că or să aibă loc accidente, fiindcă sunt sute de vrăjitori minori strânşi într-un singur loc, dar tentativa de crimă e cu totul altceva. Nici nu-i ce mirare că Dumbledore e supărat pe Pl…

Hagrid se opri din mers, cu o expresie familiară de vinovăţie pe porţiunea din faţă vizibilă deasupra bărbii negre şi încâlcite.

— Poftim? spuse Harry repede. Dumbledore e supărat pe Plesneală?

— N-am zis că ar fi, spuse Hagrid, deşi privirea panicată îl dădu imediat de gol. Ce târziu s-a făcut, e aproape miezul nopţii, trebuie să…

— Hagrid, de ce e Dumbledore supărat pe Plesneală? întrebă Harry răspicat.

— Ssst! zise Hagrid, părând în acelaşi timp neliniştit şi mânios. Harry, nu mai striga lucruri de genul ăsta, doar nu vrei să-mi pierd slujba? Dar poate că nici nu-ţi pasă de asta acum, că ai renunţat la Grija faţă de Creaturile Ma…

— Nu încerca să mă faci să mă simt vinovat, pentru că n-o să-ţi meargă, spuse Harry apăsat. Ce-a făcut Plesneală?

— Nu ştiu, Harry, nici n-ar fi trebuit să-i aud! Păi, ieşeam din pădure seara trecută şi i-am auzit vorbind… mă rog, certându-se. N-am vrut să atrag atenţia asupra mea, aşa că am pus capul în piept, încercând să nu-i aud, dar aveau… Ei bine, aveau o discuţie aprinsă şi era greu să nu-i aud.