Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Spunând acestea, îşi flutură bagheta, făcând să dispară cercurile, şi ieşi din Marea Sală alături de profesoara McGonagall. Se iscă imediat un zumzet de voci, în timp ce toţi începură să se îndrepte către holul de la intrare.

— Cum te-ai descurcat? întrebă Ron, apropiindu-se repede de Harry. Cred că am simţit ceva ultima dată când am încercat. Un fel de furnicături în picioare.

— Vezi să nu-ţi fi rămas mici adidaşii, Won-Won, zise o voce din spatele lor şi Hermione trecu pe lângă ei cu paşi mari, zâmbind ironic.

— Eu n-am simţit nimic, spuse Harry, ignorând întreruperea. Dar acum nu-mi pasă de asta…

— Cum adică, nu-ţi pasă? Nu vrei să înveţi să Apari? zise Ron, nevenindu-i să creadă.

— Sincer să fiu, nu ţin neapărat. Prefer să zbor, spuse Harry, uitându-se peste umăr pentru a vedea unde era Reacredinţă şi grăbind pasul când ajunseră în holul de la intrare. Fii atent, te rog să te grăbeşti, pentru că am ceva de făcut.

Ron rămase perplex, urmându-l în fugă pe Harry înapoi în Turnul Cercetaşilor. Fură reţinuţi pentru câteva clipe de Peeves, care blocase o uşă de la etajul patru şi nu lăsa pe nimeni să treacă până nu îşi dădea foc la pantaloni, dar Harry şi Ron făcură pur şi simplu cale întoarsă şi merseră pe unele dintre scurtăturile bine cunoscute. Cinci minute mai târziu, intrară pe gaura portretului.

— Nu ai de gând să-mi spui ce vrei să faci? întrebă Ron, gâfâind uşor.

— Vino sus, zise Harry, traversând camera de zi şi trecând de uşa către scara care ducea la dormitoarele băieţilor.

Camera lor era goală, aşa cum sperase Harry. Deschise imediat cufărul şi începu să cotrobăie prin el, în timp ce Ron îl privea nerăbdător.

— Harry…

— Reacredinţă îi foloseşte pe Crabbe şi Goyle, punându-i să stea de pază. Tocmai se certa cu Crabbe. Vreau să ştiu… aha.

Găsi foaia împăturită de pergament care părea goală şi o despături, atingând-o cu vârful baghetei.

— Jur solemn că nu e nimic de capul meu… şi, în mod sigur, nici de-al lui Reacredinţă.

„Harta Ştrengarilor” apăru numaidecât pe pergament. Era un plan care prezenta în detaliu fiecare etaj al castelului, iar pe el se mişcau nişte puncte negre minuscule, etichetate, care indicau fiecare câte un om din castel.

— Ajută-mă să-l găsesc pe Reacredinţă, zise Harry presat de timp.

Puse harta pe pat şi se aplecă cu Ron peste ea, căutând.

— Uite-l! spuse Ron, două-trei minute mai târziu. Este în camera de zi a Viperinilor, uite… cu Parkinson şi cu Zabini, şi Crabbe, şi Goyle.

Harry privi harta dezamăgit, dar se învioră aproape imediat.

— Ei bine, de acum înainte o să-l ţin sub observaţie, zise el cu fermitate. În clipa când o să-l văd zăbovind pe undeva cu Crabbe şi Goyle şi stând de pază în faţa uşii, o să-mi pun Pelerina Invizibilă şi o să mă duc să aflu ce pune…

Se întrerupse când Neville intră în cameră, aducând cu sine un miros pregnant de material textil pârlit şi începând să cotrobăie prin cufărul său, în căutarea unei alte perechi de pantaloni.

În ciuda faptului că era hotărât să-l prindă pe Reacredinţă, Harry nu avu sorţi de izbândă pe parcursul următoarelor două săptămâni. Deşi consultă harta cât putu de des, uneori ducându-se fără să aibă nevoie la baie, în pauze, pentru a o cerceta, nu-l văzu niciodată pe Reacredinţă într-un loc suspect. Însă îi detectă pe Crabbe şi Goyle plimbându-se singuri prin castel mai des decât de obicei, rămânând uneori nemişcaţi pe holuri părăsite. Numai că, în momentele astea, Reacredinţă nu numai că nu era lângă ei, dar nici nu puţea fi găsit pe hartă. Acesta era aspectul cel mai misterios al problemei. Lui Harry îi trecu prin minte că era posibil ca Reacredinţă să părăsească domeniul, dar nu-şi dădu seama cum ar fi putut s-o facă, dat fiind sistemul riguros de siguranţă din jurul şi în interiorul castelului. Nu putea decât să presupună că nu reuşea să-l zărească printre sutele de punctuleţe negre de pe hartă. Cât despre faptul că Reacredinţă, Crabbe şi Goyle păreau să fi apucat pe drumuri diferite, deşi fuseseră cândva inseparabili, aceasta se întâmpla adeseori odată cu trecerea timpului. Din păcate, Ron şi Hermione erau dovada vie a acestui lucru, îşi zise Harry cu tristeţe.

Februarie începea să piardă teren în faţa lunii martie, fără să aibă loc nici o schimbare a vremii, în afara faptului că începuse să bată vântul şi că era umezeală. Spre indignarea tuturor, pe avizierul din camera de zi apăru un afiş care anunţa că următoarea excursie la Hogsmeade fusese anulată. Ron se supără foarte tare din cauza asta.

— Era de ziua mea! zise el. Abia aşteptam să merg!

— Dar nu e tocmai surprinzător, nu-i aşa? zise Harry. Având în vedere ce-a păţit Katie.

Aceasta încă nu se întorsese de la Sf. Mungo. Mai mult, în Profetul zilei fuseseră menţionate şi alte dispariţii, printre care şi câteva rude ale unor elevi de la Hogwarts.

— Dar acum singurul lucru interesant sunt lecţiile alea ridicole de Apariţii, zise Ron morocănos. Ce să-ţi spun, e cadoul perfect pentru ziua mea.

După ce trecuseră trei cursuri, Apariţia se dovedea mai dificilă ca niciodată, deşi avuseseră loc mai multe cazuri de Secerare. Frustrarea începuse să fie la ordinea zilei şi lumea nu-l prea avea la suflet pe Wilkie Twycross, cu cele trei „D”-uri ale sale, care fuseseră sursa de inspiraţie pentru numeroase porecle pentru el, dintre care cele mai respectuoase erau „Duhoare-dezarmantă” şi „Dobitoc-deplin”.

— La mulţi ani, Ron, spuse Harry, când Seamus şi Dean îi treziră pe întâi martie şi ieşiră cu zgomot din cameră, ducându-se la micul dejun. Am ceva pentru tine.

Aruncă un pachet pe patul lui Ron, alături de o grămăjoară de cadouri despre care Harry presupuse că fuseseră aduse de spiriduşii de casă în timpul nopţii.

— Mulţam', zise Ron adormit.

Harry se dădu jos din pat, în timp ce Ron rupse hârtia, deschizându-şi cufărul şi începând să caute „Harta Ştrengarilor”, pe care o ascundea de fiecare dată după ce o folosea. Scoase jumătate din conţinutul cufărului înainte de-a o găsi ascunsă sub o pereche de şosete făcute ghem, în care încă păstra sticluţa cu poţiune norocoasă, Felix Felicis.

— Să vedem, murmură el, luând-o înapoi în pat, atingând-o încet cu bagheta şi şoptind: ” Jur solemn că nu e nimic de capul meu”, aşa încât să nu-l audă Neville, care trecea acum prin dreptul patului său.

— Ai nimerit-o la fix, Harry! spuse Ron entuziasmat, fluturând o pereche nouă de mănuşi de portar, pe care o primise cadou de la prietenul lui.

— Mă bucur, zise Harry gândindu-se la altceva, cercetând cu atenţie dormitoarele Viperinilor, căutându-l pe Reacredinţă. Hei! Cred că nu e în pat.

Ron nu răspunse, fiind prea ocupat cu deschiderea cadourilor şi exclamând din când în când încântat.

— Anul ăsta am avut o recoltă tare bună! anunţă el, arătându-i un ceas de mână de aur masiv cu simboluri ciudate pe margine şi nişte steluţe mişcătoare în loc de limbi. Uite ce mi-au luat mama şi tata! Măi să fie, zău dacă nu o să-mi sărbătoresc majoratul şi anul viitor…

— Grozav, mormăi Harry, aruncând o privire spre ceas înainte de a se uita cu mai mare atenţie pe hartă.

Unde era Reacredinţă? Nu părea să fie la masa Viperinilor în Marea Sală, la micul dejun. În nici un caz nu era cu Plesneală, care se afla în biroul său. Nu era în nici una dintre băi şi nici în aripa spitalului.