Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— A murit? repetă Harry, şocat. Dar nu-i aşa că oamenii-lup nu ucid, ci doar te transformă în unul de-ai lor?

— Uneori ucid, zise Ron, care acum arăta neobişnuit de grav. Am auzit că se poate întâmpla când îl ia valul pe omul-lup respectiv.

— Cum se numea omul-lup? spuse Harry repede.

— Păi, se zice că a fost Fenrir Greyback, spuse Hermione.

— Ştiam eu. Maniacul căruia îi place să atace copii, cel despre care mi-a vorbit Lupin! zise Harry furios.

Hermione îl privi cu o expresie sumbră.

— Harry, trebuie să obţii amintirea aia, spuse ea. Tot ce contează este să fie oprit Cap-de-Mort, nu? Toate lucrurile astea îngrozitoare care se întâmplă sunt de fapt opera lui…

Clopoţelul sună în castel şi Hermione şi Ron săriră amândoi în picioare îngroziţi.

— O să fie bine, le zise Harry amândurora, pe când se îndreptau către holul de intrare pentru a se alătura celorlalţi elevi care urmau să dea testul de Apariţie. Mult succes.

— Şi ţie! spuse Hermione, privindu-l cu subînţeles, în timp ce Harry pornea spre camerele de la subsol.

În după-amiaza aceea nu erau decât trei elevi la cursul de Poţiuni: Harry, Ernie şi Draco Reacredinţă.

— Sunteţi încă prea tineri ca să Apăreţi? zise Slughorn fericit. N-aţi împlinit încă şaptesprezece ani?

Cei trei clătinară din cap.

— Ei bine, spuse Slughorn pe un ton vesel, fiind atât de puţini, o să facem ceva distractiv. Vreau ca fiecare dintre voi să-mi pregătească o poţiune amuzantă!

— Pare o sarcină plăcută, domnule, zise Ernie, linguşindu-l şi frecându-şi mâinile.

Pe de altă parte, Reacredinţă nici măcar nu schiţă un zâmbet.

— Cum adică „ceva amuzant”? spuse el pe un ton irascibil.

— Ah, faceţi-mi o surpriză, zise Slughorn cu seninătate.

Cu o expresie mohorâtă pe chip, Reacredinţă deschise exemplarul său al Realizării Poţiunilor Avansate. Credea evident că lecţia era o pierdere de vreme. Fără îndoială, Reacredinţă regreta timpul pe care l-ar fi putut petrece în Camera Necesităţii, îşi zise Harry, privindu-l peste manual.

I se părea, sau Reacredinţă slăbise, la fel ca Tonks? În mod cert era mai palid, pielea încă avea o nuanţă cenuşie, probabil din cauză că ieşea atât de rar la aer în ultima vreme. Dar nu era deloc arogant sau entuziasmat şi nu avea un aer superior. Nu mai era nici urmă de lăudăroşenia de care dăduse dovadă în Expresul de Hogwarts, când se fălise în gura mare cu misiunea pe care i-o dăduse Cap-de-Mort. După părerea lui Harry, concluzia era una singură: misiunea, oricare ar fi fost ea, nu mergea bine.

Înveselindu-se la gândul acesta, Harry frunzări exemplarul său din Realizarea Poţiunilor Avansate şi găsi o variantă cu multe modificări, făcute de Prinţul Semipur, pentru „Elixirul care induce euforia”, care nu numai că părea să corespundă indicaţiilor lui Slughorn, dar care ar fi putut să-1 binedispună într-o asemenea măsură pe acesta (lui Harry îi bătu inima cu putere când îi veni această idee), încât l-ar fi putut convinge să-i dea amintirea, dacă Harry avea să-l facă să guste poţiunea.

— Ei bine, să ştii că arată nemaipomenit, spuse Slughorn, bătând din palme o oră şi jumătate mai târziu, când se uită la substanţa galben-aurie din ceaunul lui Harry. Euforie, nu? Şi a ce miroase? Mmmm… ai adăugat doar o rămurică de mentă, nu-i aşa? O alegere neortodoxă, Harry, dar ce idee genială. Bineînţeles, asta o să contracareze efectele secundare ocazionale, cum ar fi cântatul în exces şi mâncărimile de nas. Băiete, zău că nu ştiu de unde îţi vin ideile astea strălucite. Probabil că…

Harry împinse cu piciorul manualul Prinţului Semipur mai în interiorul ghiozdanului.

— … pur şi simplu îşi spune cuvântul moştenirea genetică pe care-o ai de la mama ta!

— A, da, se poate, spuse Harry, uşurat.

Ernie părea destul de morocănos, hotărât să i-o ia înainte lui Harry măcar o dată. Făcuse un act necugetat şi îşi inventase propria poţiune, care coagulase şi formase un fel de gogoaşă vineţie pe fundul ceaunului său. Reacredinţă îşi strângea deja lucrurile, cu o expresie ursuză pe chip. Slughorn spusese că „Licoarea de Sughiţuri” pe care o preparase era doar „acceptabilă”.

Sună clopoţelul, iar Ernie şi Reacredinţă plecară amândoi numaidecât.

— Domnule, începu Harry, dar Slughorn aruncă imediat o privire peste umăr.

Când văzu că nu mai era nimeni în cameră în afară de el şi Harry, nu ştiu cum să plece mai repede.

— Domnule profesor… domnule profesor, nu vreţi să gustaţi po…? strigă Harry disperat.

Dar Slughorn plecase deja. Dezamăgit, Harry goli ceaunul, îşi strânse lucrurile, părăsi hruba şi urcă încet scările, îndreptându-se către camera de zi.

Ron şi Hermione se întoarseră după-amiaza târziu.

— Harry! strigă Hermione, intrând pe gaura portretului. Harry, l-am luat!

— Felicitări! zise el. Şi Ron?

— Ron… Ron l-a picat de puţin, şopti Hermione, în timp ce Ron intra cu umerii adunaţi, extrem de abătut. A avut mare ghinion. Doar o chichiţă, examinatorul a observat că lăsase jumătate de sprânceană în urmă. Tu cum te-ai descurcat cu Slughorn?

— Nicicum, spuse Harry, când li se alătură şi Ron. Ai avut ghinion, prietene, dar o să-l iei data viitoare. Putem să-l dăm împreună.

— Da, poate că da, zise Ron pe un ton posomorât. Dar doar pentru o jumătate de sprânceană? Să fim serioşi!

— Te înţeleg, îl linişti Hermione, a fost cam drastic.

La cină, petrecură cea mai mare parte a timpului criticându-i pe examinatorul de Apariţii şi Ron chiar păru ceva mai vesel când se îndreptară înapoi spre camera de zi, discutând acum problema amintirii şi a lui Slughorn.

— Ia zi, Harry, ai de gând să foloseşti Felix Felicis sau ba? întrebă Ron.

— Da, presupun că ar fi cazul s-o folosesc, spuse Harry. Nu cred că trebuie s-o beau pe toată, nu pentru o perioadă de douăsprezece ore, doar n-are cum să dureze toată noaptea. O să iau o gură. Două, trei ore ar trebui să fie de ajuns.

— Te simţi grozav când o bei, zise Ron pe un ton nostalgic. Ai impresia că nu poţi să greşeşti cu nimic.

— Ce tot vorbeşti? spuse Hermione, râzând. Tu n-ai băut niciodată!

— Da, dar am crezut că am băut, nu? zise Ron, de parcă asta ar fi contat decisiv. În definitiv, e cam acelaşi lucru.

Având în vedere că tocmai îl văzuseră pe Slughorn intrând în Marea Sală şi ştiind că-i plăcea să mănânce fără să se grăbească, mai zăboviră puţin în camera de zi, planul fiind ca Harry să se ducă la biroul lui Slughorn şi să-i dea timp să se întoarcă acolo. Când soarele ajunse până la nivelul vârfurilor copacilor din Pădurea Interzisă, hotărâră că sosise momentul şi, după ce se asigurară că Neville, Dean şi Seamus erau cu toţii în camera de zi, se furişară în dormitorul băieţilor.

Harry luă perechea de şosete împachetate de pe fundul cufărului şi scoase sticluţa scânteietoare.

— Ei bine, asta e, spuse Harry, ridicând sticluţa şi luând o înghiţitură măsurată cu grijă.

— Cum te simţi? şopti Hermione.

Harry nu răspunse imediat. Apoi, încet, dar sigur, se simţi cuprins de un sentiment înălţător de posibilităţi infinite; avea impresia că ar fi putut face orice, absolut orice. Şi dintr-odată obţinerea amintirii lui Slughorn nu numai că părea posibilă, ci de-a dreptul uşor de realizat.

Se ridică în picioare, zâmbind extrem de încrezător.

— Excelent, spuse el. Mă simt excelent. Bun, mă duc la Hagrid.