Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— E destul de straniu, spuse Hermione, care părea foarte îngrijorată dintr-un motiv sau altul. Ar trebui să păzească şcoala. De ce să-şi părăsească dintr-odată postul ca să vină să-l vadă pe Dumbledore, când el nici măcar nu-i aici?

— Mi-a trecut ceva prin minte, zise Harry, pe un ton nesigur.

Se simţea ciudat să o spună cu voce tare; acesta era mai degrabă domeniul lui Hermione.

— Credeţi că ar fi putut fi… ştiţi voi… îndrăgostită de Sirius?

Hermione îl privi cu ochii mari.

— Ce te face să spui asta?

— Nu ştiu, spuse Harry, ridicând din umeri, dar mai avea puţin şi izbucnea în plâns când am vorbit despre el. Iar noul ei Patronus este un patruped mare. Ştiu… mă întrebam dacă nu o fi… el.

— Este posibil, zise Hermione rar. Dar tot nu-mi dau seama de ce ar veni dintr-odată la castel ca să-l vadă pe Dumbledore, dacă pentru asta a venit de fapt.

— Tot la spusele mele ajungeţi, nu? spuse Ron, înfulecând nişte piure de cartofi. A luat-o puţin razna. Şi-a pierdut stăpânirea de sine. Femeile, îi zise el cu înţelepciune lui Harry. Se supără foarte uşor.

— Şi totuşi, spuse Hermione, trezindu-se din reverie, mă îndoiesc că o să găseşti o femeie care să stea bosumflată o jumătate de oră pentru că Madam Rosmerta nu a râs de gluma ei cu hoaşca, Vindecătorul şi planta Mimbulus mimbletonia.

Ron se încruntă.

În jurul turnurilor castelului începură să apară porţiuni de cer senin, însă aceste senine văratice nu-l înveseliră deloc pe Harry. Eşuase de două ori şi în încercarea de a afla ce făcea Reacredinţă, şi în cea de a începe cu Slughorn o discuţie, care ar fi putut evolua în aşa fel încât Harry să obţină amintirea pe care se părea că Slughorn o tăinuise decenii la rând.

— Ţi-o spun pentru ultima dată, nu te mai gândi la Reacredinţă, îi zise Hermione cu fermitate lui Harry.

Stăteau cu Ron într-un colţ însorit al curţii, după masa de prânz. Hermione şi Ron aveau amândoi câte o broşură a Ministerului Magiei, Greşeli des întâlnite în timpul Apariţiilor şi cum pot fi evitate, pentru că urmau să dea testul chiar în după-amiaza aceea, dar broşurile nu avuseseră nici un efect liniştitor asupra lor. Ron tresări şi încercă să se ascundă după Hermione la vederea unei fete care apăru după colţ.

— Nu e Lavender, spuse Hermione pe un ton plictisit.

— A, ce bine, zise Ron, venindu-i inima la loc.

— Harry Potter? spuse fata. Mi s-a zis să-ţi dau asta.

— Mulţumesc.

Lui Harry i se puse un nod în stomac când luă micuţul sul de pergament. După ce fata se îndepărtă, zise:

— Dumbledore a spus că următoarea lecţie o să aibă loc numai după ce o să obţin amintirea!

— Poate că vrea să vadă cum te descurci? sugeră Hermione în timp ce Harry desfăşura pergamentul.

Dar în loc să descopere scrisul alungit, îngust şi aplecat al lui Dumbledore, văzu un mâzgălit dezordonat, care era foarte greu de citit din cauza unor pete mari în care se întinsese cerneala.

Dragă Harry, Ron şi Hermione,

Aragog a murit azi-noapte. Harry, Ron, voi l-aţi cunoscut şi ştiţi că era cu adevărat deosebit. Hermione, sunt sigur că ţi-ar fi plăcut de el. Ar însemna foarte mult pentru mine dacă aţi da o fugă până aici astă-seară, la înmormântare. M-am gândit să aibă loc pe la asfinţit, acesta era momentul lui preferat din timpul zilei. Ştiu că nu aveţi voie să ieşiţi din castel aşa târziu, dar puteţi să folosiţi Pelerina. Nu v-aş ruga să veniţi, dar chiar nu mă descurc singur.

— Fiţi atenţi, spuse Harry, dându-i mesajul lui Hermione.

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu, zise ea, citindu-i repede şi dându-i-l apoi lui Ron, care îl parcurse cu o expresie din ce în ce mai uimită.

— Nu e întreg la minte! spuse el mânios. Creatura aia le-a spus tovarăşilor lui să ne mănânce pe Harry şi pe mine! I-a poftit să se servească din noi! Şi acum Hagrid se aşteaptă să ne ducem acolo şi să plângem cu sughiţuri peste trupul lui păros, dezgustător şi neînsufleţit!

— Nu-i vorba doar de asta, zise Hermione. Ne cere să plecăm de la castel în timpul nopţii şi ştie că măsurile de siguranţă sunt de sute de ori mai riguroase şi că am putea avea mari probleme dacă ne-ar prinde.

— Dar l-am mai vizitat şi alteori în timpul nopţii, spuse Harry.

— Da, dar nu pentru aşa ceva, zise Hermione. Ne-am asumat multe riscuri ca să-l ajutăm pe Hagrid, dar în definitiv… Aragog e mort. Dacă ar fi fost nevoie să-i salvăm viaţa…

— … aş fi fost şi mai puţin dornic să mă duc, spuse Ron cu fermitate. Hermione, tu nu l-ai cunoscut. Crede-mă, moartea l-a făcut mult mai amabil.

Harry luă mesajul înapoi şi cercetă numeroasele pete în care se scursese cerneala. Era evident că plânsese în hohote când îl scrisese.

— Harry, doar nu te gândeşti să te duci, zise Hermione. Chiar nu merită să primeşti ore de detenţie pentru aşa ceva.

Harry oftă.

— Da, ştiu, spuse el. Bănuiesc că Hagrid o să trebuiască să-l îngroape singur pe Aragog.

— Da, asta e, zise Hermione uşurată. Fii atent, nu o să fie mai nimeni la cursul de Poţiuni din după-amiaza asta, din cauza testului de Apariţie… aşa că încearcă să-l sensibilizezi puţin pe Slughorn.

— Vrei să spui că a cincizeci şi şaptea oară o să fie cu noroc? spuse Harry cu amărăciune.

— Noroc, zise Ron dintr-odată. Harry, asta e, trebuie să ai noroc!

— Ce vrei să spui?

— Foloseşte poţiunea norocoasă!

— Ron, asta… asta e! spuse Hermione uluită. Sigur că da! Cum de nu mi-a trecut prin minte?

Harry îi privi cu ochii mari.

— Felix Felicis? zise el. Nu ştiu… sincer să fiu, voiam să o păstrez pentru altceva.

— Pentru ce altceva? întrebă Ron, nevenindu-i să creadă.

— Harry, ce Dumnezeu ar putea fi mai important decât amintirea asta? întrebă Hermione.

Harry nu răspunse. Se gândise adeseori la sticluţa aceea cu licoare aurie, păstrând-o într-un cotlon al imaginaţiei; planuri nedesluşite şi nedefinite, care implicau faptul că Ginny s-ar fi despărţit de Dean şi Ron ar fi fost dintr-odată bucuros că ea avea un nou iubit, se formaseră în adâncurile minţii sale, ieşind la suprafaţă doar în timpul viselor sau al clipelor de dinainte de a se trezi.

— Harry? Ne asculţi? întrebă Hermione.

— Pof…? A, da, sigur, zise el, venindu-şi în fire. Păi… în ordine. Dacă nu o să-l pot convinge pe Slughorn în după-amiaza asta, o să beau nişte Felix Felicis şi o să fac încă o încercare diseară.

— Bine, atunci rămâne stabilit, spuse Hermione pe un ton vioi, ridicându-se şi făcând o piruetă graţioasă. Destinaţie… determinare… deliberare… şopti ea.

— Ah, termină, o rugă Ron, şi aşa nu mă simt bine deloc. Repede, ascunde-mă!

— Nu-i Lavender! zise Hermione, pierzându-şi răbdarea, în timp ce încă două fete ieşiră în curte, iar Ron se ascunse repede după ea.

— Grozav, spuse Ron, uitându-se peste umărul lui Hermione ca să se asigure că aşa era. Pe cinstea mea, par tare abătute, nu?

— Sunt surorile Montgomery şi bineînţeles că par abătute. N-ai auzit ce-a păţit fratele lor mai mic? zise Hermione.

— Sincer să fiu, nu prea mai ştiu ce mai fac rudele celorlalţi, spuse Ron.

— Păi, fratele lor a fost atacat de un om-lup. Se zvoneşte că mama lor a refuzat să-i ajute pe Devoratorii Morţii. Cert este că băieţelul avea doar cinci ani şi a murit la Sf. Mungo. Nu l-au putut salva.