Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Unde o să-l înmormântăm? întrebă el. În Pădure?

— Doamne păzeşte, spuse Hagrid, ştergându-şi lacrimile cu partea de jos a cămăşii. Ceilalţi păianjeni nu mă mai lasă nici să mă apropii de pânzele lor acum, că a murit Aragog. Se pare nu m-au mâncat până acum doar pentru că le interzisese el s-o facă! Harry, îţi vine să crezi aşa ceva?

Răspunsul sincer era „da”. Harry îşi aminti cu o detaşare relativă momentul când el şi Ron ajunseseră faţă în faţă cu Acromantulele: nu avuseseră nici o îndoială că Aragog era singurul care le împiedica să-l mănânce pe Hagrid.

— Până acum n-a existat nici o parte din Pădure unde să nu mă pot duce! zise Hagrid, clătinând din cap. Să ştii că n-a fost deloc uşor să iau trupul neînsufleţit al lui Aragog de acolo. Vezi tu, de obicei ei îi mănâncă pe păianjenii care mor. Dar am vrut să-l înmormântez cum se cuvine… să-mi iau rămas-bun de la el.

Izbucni din nou în plâns şi Harry îl bătu din nou pe cot, spunând în timpul acesta (pentru că poţiunea părea să sugereze că aşa era mai bine):

— M-am întâlnit cu domnul profesor Slughorn când veneam încoace, Hagrid.

— N-ai dat de bucluc, nu? zise Hagrid, ridicându-şi privirea, îngrijorat. N-ar fi trebuit să părăseşti castelul după înserat, ştiu, e vina mea.

— Nu, nu, când a auzit unde merg, a zis că ar vrea să vină şi el să-i prezinte un ultim omagiu lui Aragog, spuse Harry. Cred că s-a dus să se îmbrace cu nişte haine mai potrivite… şi a zis că aduce ceva de băut, ca să închinăm un pahar în amintirea lui Aragog.

— Chiar aşa? spuse Hagrid, în acelaşi timp uimit şi mişcat. E… tare drăguţ din partea lui, zău dacă nu, şi nici nu te-a reclamat. Până acum n-am prea avut de-a face cu Horace Slughorn. Şi uite, acum vine să-şi ia rămas-bun de la Aragog, nu? Lui Aragog i-ar fi făcut plăcere să ştie că vine. Crede-mă.

Harry se gândi în sinea lui că lui Aragog i-ar fi plăcut cel mai mult la Slughorn cantitatea substanţială de carne pe care ar fi furnizat-o. Se duse la fereastra din spate a colibei, pe care văzu imaginea oarecum înfiorătoare a păianjenului imens neînsufleţit întins pe spate, cu picioarele strânse şi încâlcite.

— O să-l îngropăm aici, Hagrid, în grădina ta?

— Imediat după straturile de dovleci, aşa m-am gândit, zise Hagrid cu o voce sugrumată. Am săpat deja… ştii tu… groapa. Mă gândeam că am putea să spunem câteva cuvinte înainte. Amintiri dragi, ştii tu…

Vocea îi tremură şi se stinse. Cineva bătu la uşă şi Hagrid se duse să deschidă, suflându-şi nasul într-o batistă mare cu buline. Slughorn intră repede în cameră, ducând câteva sticle în braţe şi purtând o cravată neagră, sobră.

— Hagrid, zise el, cu o voce joasă şi gravă. Condoleanţele mele pentru pierderea pe care ai suferit-o.

— Eşti tare amabil, spuse Hagrid. Mulţumesc mult. Şi îţi mulţumesc şi pentru că nu i-ai dat ore de detenţie lui Harry.

— Nici nu mi-a trecut prin minte, zise Slughorn. Ce noapte sumbră, ce noapte sumbră. Unde se află în clipa de faţă bietul animal?

— În grădină, spuse Hagrid cu o voce tremurată. Atunci… atunci, să mergem, nu?

Cei trei ieşiră în grădina din spate. Luna palidă se zărea printre copaci, iar razele ei se contopeau cu lumina revărsată pe fereastra lui Hagrid, luminând trupul neînsufleţit al lui Aragog care zăcea pe marginea unei gropi uriaşe, lângă un munte de pământ de trei metri înălţime, săpat de curând.

— Este magnific, zise Slughorn, apropiindu-se de capul păianjenului, care se uita în gol spre cer, cu patru perechi de ochi înceţoşaţi, având doi colţi imenşi, curbaţi şi imobili, care scânteiau în lumina lunii.

Harry avu impresia că aude nişte sticluţe lovindu-se unele de altele când Slughorn se aplecă deasupra colţilor, părând să examineze capul enorm şi păros.

— Nu toată lumea le apreciază frumuseţea, îi spuse Hagrid lui Slughorn, care stătea cu spatele la el, cu lacrimile prelingându-i-se din colţurile ridate ale ochilor. Nu ştiam că te interesează creaturile de genul lui Aragog, Horace.

— Să mă intereseze? Hagrid, dragul meu, le venerez, zise Slughorn, îndepărtându-se de păianjen. Harry îl zări ascunzând o sticluţă sub pelerină, dar Hagrid nu observă nimic, ştergându-se iar la ochi. Acum… ce ziceţi, trecem la înmormântarea propriu-zisă?

Hagrid încuviinţă din cap şi înaintă. Luă păianjenul uriaş şi deosebit de greu în braţe şi-l rostogoli în groapă, cu un mormăit răsunător. Animalul se lovi de fundul gropii cu un zgomot sec, înfiorător, parcă crocant. Hagrid începu din nou să plângă.

— Este firesc să-ţi fie greu, în definitiv l-ai cunoscut cel mai bine dintre toţi, spuse Slughorn, bătându-l liniştitor pe cot, din neputinţa de-a ajunge mai sus de atât, la fel ca Harry. Ce-ar fi să spun câteva cuvinte?

Harry se gândi că Slughorn probabil că obţinuse o cantitate substanţială de venin de bună calitate de la Aragog, pentru că acesta se apropie de marginea gropii, zâmbind mulţumit şi zicând rar, cu o voce impunătoare:

— Rămas bun, Aragog, rege al arahnidelor, cei care te-au cunoscut n-or să uite în veci prietenia profundă şi de durată pe care le-ai purtat-o! Trupu-ţi efemer o să se piardă în neant, dar spiritul tău o să dăinuie în căminul liniştit şi decorat cu pânze din inima Pădurii. Fie ca descendenţii tăi cu vedere plurioculară să prospere şi să înflorească, iar oamenii care ţi-au fost prieteni să găsească alinare pentru pierderea grea pe care au suferit-o.

— A fost… a fost… extraordinar! urlă Hagrid, prăbuşindu-se pe movila de pământ şi plângând mai tare ca niciodată.

— O să fie bine, o să fie bine, zise Slughorn, fluturându-şi bagheta şi făcând muntele uriaş de pământ să se ridice în aer şi să cadă peste păianjenul mort cu o bufnitură înăbuşită, care formă un dâmb neted. Hai să ne ducem în casă şi să bem un păhărel. Harry, treci de partea cealaltă… aşa… hai, Hagrid, încetişor… bravo.

Îl aşezară pe Hagrid pe un scaun, la masă. Colţ, care stătuse ghemuit în coşul său în timpul înmormântării, se apropie acum tiptil de ei, punându-şi capul greu în poala lui Harry, ca de obicei. Slughorn desfăcu una dintre sticlele de vin pe care le adusese.

— Să ştiţi că le-am testat pe toate să nu fie otrăvite, îl asigură el pe Harry, turnând aproape toată sticla într-una dintre cănile de mărimea unor găleţi şi întinzându-i-o lui Hagrid. Am pus un spiriduş de casă să guste din toate sticlele după ce s-a întâmplat cu bietul Rupert, prietenul tău.

Harry îşi imagină expresia pe care ar fi avut-o Hermione dacă ar fi auzit vreodată despre acest exemplu de exploatare a spiriduşilor de casă şi hotărî să nu-i vorbească niciodată despre asta.

— Una lui Harry, zise Slughorn, turnând altă sticlă în două căni, şi una pentru mine. Ei bine, spuse el ridicând cana, să bem în cinstea lui Aragog.

— În cinstea lui Aragog, spuseră Harry şi Hagrid într-un glas.

Slughorn şi Hagrid luară o înghiţitură zdravănă. Însă Harry ştiu că nu trebuia să bea, căci Felix Felicis îi arăta calea dreaptă, aşa că se prefăcu să ia o gură şi apoi puse cana la loc pe masă, în faţa lui.

— Ştii, l-am avut de când era în ou, zise Hagrid cu tristeţe. Era tare mititel când a ieşit din ou. Cât un pekinez.

— Drăguţul de el, spuse Slughorn.

— Îl ţineam la şcoală, într-un dulap până când… mă rog…

Hagrid se posomorî şi Harry ştiu care era motivul: Tom Cruplud făcuse în aşa fel încât Hagrid să fie exmatriculat, fiind acuzat de deschiderea Camerei Secretelor. Însă Slughorn parcă nici nu era atent la ce spunea Hagrid; se uita la tavan, de care erau atârnate mai multe cratiţe de alamă şi un mănunchi de fire lungi şi mătăsoase, de un alb strălucitor.