Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Dar bănuiesc că dumneavoastră ştiţi totul despre ele, nu-i aşa? Mă gândeam că un vrăjitor de talia dumneavoastră… Mă scuzaţi, evident, dacă nu puteţi să-mi spuneţi… Dar mi-am dat seama că singurul de la care aş fi putut afla eraţi dumneavoastră… Aşa că m-am gândit să vă întreb.

Strategia lui Cruplud era foarte iscusită, îşi zise Harry. Ezitarea, tonul firesc, măgulitor — toate erau în cantităţi perfecte. Harry avea o experienţă mult prea bogată în încercarea de a scoate informaţii de la oameni reticenţi pentru a nu recunoaşte un maestru în domeniu. Îşi dădu seama că acesta îşi dorea extrem de mult informaţiile; poate că îşi pregătise minuţios acest moment de câteva săptămâni.

— Păi, spuse Slughorn, fără să se uite la Cruplud, ci jucându-se cu funda de pe capacul cutiei cu ananas cristalizat, păi, sunt sigur că nu greşesc cu nimic prezentându-ţi o imagine de ansamblu. Doar cât să înţelegi termenul. „Horcrux” este cuvântul care reprezintă un obiect în care cineva şi-a ascuns o parte din suflet.

— Ştiţi, domnule, nu prea înţeleg cum vine asta, zise Cruplud. Îşi controlă cu grijă vocea, dar Harry sesiză o urmă de entuziasm.

— Ei bine, îţi fragmentezi sufletul, ştii, spuse Slughorn, şi ascunzi o parte din el într-un obiect din afara corpului. Atunci, chiar dacă trupul este atacat sau distrus, nu mai poţi muri, pentru că o parte din sufletul tău rămâne pe pământ, neatinsă. Dar, bineînţeles, existenţa sub o astfel de formă…

Slughorn se strâmbă şi Harry se trezi amintindu-şi nişte cuvinte pe care le auzise cu aproape doi ani în urmă.

„Am fost smuls din corp, eram mai puţin decât un spirit, mai puţin decât o stafie obişnuită… Dar eram viu.”

— … nu ar dori-o decât foarte puţini, Tom, foarte puţini. Moartea ar fi de preferat între cele două.

Dar setea lui Cruplud era acum evidentă. Avea o expresie lacomă pe chip, nemaiputând să-şi ascundă dorinţa arzătoare.

— Cum îţi poţi fragmenta sufletul?

— Păi, zise Slughorn, cu un oarecare disconfort, trebuie să înţelegi că sufletul e menit să rămână intact şi întreg. Fragmentarea lui este un abuz, este împotriva legilor naturii.

— Dar cum se face?

— Printr-o faptă condamnabilă. Suprema faptă condamnabilă. Ucigând. Luarea unei vieţi sfâşie sufletul. Vrăjitorul care doreşte să creeze un Horcrux foloseşte efectul negativ în avantajul lui: încastrează fragmentul sfâşiat.

— Îl încastrează? Dar cum…?

— Există o vrajă, nu mă întreba care, n-o ştiu! spuse Slughorn, clătinând din cap ca un elefant bătrân, deranjat de nişte ţânţari. Arăt eu ca şi cum aş fi încercat s-o fac? Ţi se pare că arăt ca un ucigaş?

— Nu, domnule, sigur că nu, zise Cruplud repede. Iertaţi-mă. Nu am vrut să vă jignesc.

— Nu-i nimic, nu-i nimic, nu m-ai jignit, spuse Slughorn cu o voce aspră. E firesc să fii curios în privinţa acestor lucruri. Vrăjitorii de un anumit calibru au fost atraşi mereu de aceste aspecte ale magiei.

— Da, domnule, spuse Cruplud. Însă ceea ce nu înţeleg — şi vă întreb doar de curiozitate — este dacă ar fi de ajuns un Horcrux. Sufletul nu poate fi fragmentat decât o singură dată? N-ar fi mai bine şi n-ai fi mai puternic dacă ai avea sufletul fragmentat în mai multe bucăţi? De exemplu, şapte este cea mai puternică cifră magică, nu-i aşa? Nu credeţi că şapte ar…?

— Pe barba lui Merlin, Tom! exclamă Slughorn. Şapte! Nu-i destul de rău să te gândeşti la o singură crimă? Şi, în orice caz, e destul de grav să îţi fragmentezi o dată sufletul, darămite să-l sfâşii în şapte bucăţi.

Acum Slughorn părea foarte tulburat. Se uita la Cruplud ca şi cum atunci l-ar fi văzut cu adevărat pentru prima dată, iar Harry îşi dădu seama că regreta că acceptase să vorbească despre asta de la bun început.

— Bineînţeles, murmură el, vorbim doar ipotetic, nu? Conceptual.

— Da, domnule, sigur că da, zise Cruplud repede.

— Chiar şi aşa, Tom, să nu spui nimănui ce ţi-am zis. Adică despre ce am vorbit. Oamenilor nu le-ar plăcea să afle că am discutat despre Horcruxuri. Este un subiect interzis la Hogwarts, să ştii… Dumbledore este deosebit de riguros în privinţa asta.

— N-o să suflu o vorbă, domnule, spuse Cruplud plecând, dar nu înainte ca Harry să-i zărească figura, pe care se citea aceeaşi fericire nebună ca atunci când aflase că era vrăjitor — o fericire care nu-i sublinia trăsăturile fine, ci le dezumaniza.

— Îţi mulţumesc, Harry, zise Dumbledore încet. Să mergem.

Când Harry ateriză din nou pe podeaua biroului, Dumbledore era deja aşezat pe scaunul său. Harry luă şi el loc şi-l aşteptă pe Dumbledore să vorbească.

— Am sperat foarte mult să obţin această dovadă, spuse Dumbledore în cele din urmă. Ea confirmă teoria pe care am elaborat-o, dovedeşte că am dreptate şi în acelaşi timp că încă mai avem cale lungă până la destinaţie.

Harry observă dintr-odată că absolut toate portretele foştilor directori şi directoare de pe pereţi erau treze, ascultând ce vorbeau ei. Un vrăjitor corpolent, cu nasul roşu, chiar îşi lipise o mică pâlnie de ureche.

— Ei bine, Harry, sunt sigur c-ai înţeles ce înseamnă ce-ai auzit. Cam la vârsta ta, Tom Cruplud făcea tot posibilul pentru a afla cum să devină nemuritor.

— Domnule, vreţi să spuneţi că a reuşit? întrebă Harry. A făcut un Horcrux? Şi din cauza asta n-a murit când m-a atacat? Pentru că avea un Horcrux ascuns pe undeva? Pentru că o mică parte din sufletul lui era în siguranţă?

— O mică parte… sau o mai mare parte, spuse Dumbledore. Ai auzit ce-a spus Cap-de-Mort: ce voia să afle în mod special de la Horace era părerea lui despre ce ar fi putut păţi un vrăjitor care ar fi creat mai multe Horcruxuri. Ce-ar fi putut păţi un vrăjitor care şi-ar fi dorit atât de mult să nu moară, încât ar fi fost pregătit să ucidă de multe ori, să îşi sfâşie sufletul în mod repetat, pentru a-l plasa în diferite Horcruxuri, ascunse în locuri diferite. N-ar fi putut găsi aceste informaţii în nici o carte. Din câte ştiu — şi cu siguranţă din câte ştia şi Cap-de-Mort -, până atunci nu existase nici un vrăjitor care să-şi fi sfâşiat sufletul în mai mult de două fragmente.

Dumbledore făcu o pauză de o clipă, organizându-şi gândurile şi apoi zise:

— Cu patru ani în urmă, am descoperit o dovadă palpabilă a faptului că şi-a fragmentat sufletul.

— Unde? întrebă Harry. Cum?

— Prin tine, Harry, zise Dumbledore. E vorba despre jurnal. Jurnalul lui Cruplud, care conţinea indicaţii despre cum putea fi redeschisă Camera Secretelor.

— Nu înţeleg, domnule, spuse Harry.

— Ei bine, cu toate că nu l-am văzut pe Cruplud când a ieşit din jurnal, tu mi-ai descris un fenomen, pe care nu-l mai întâlnisem până atunci. Cum putea o simplă amintire să acţioneze şi să gândească de una singură? Cum putea o simplă amintire să fure energia vitală a fetei în mâinile căreia ajunsese? Nu, în cartea aia sălăşluise ceva mult mai sinistru. Un fragment de suflet, eram aproape sigur că era aşa. Jurnalul a fost un Horcrux. Dar concluzia a generat întrebări exact în măsura în care a oferit răspunsuri. Ceea ce m-a intrigat şi m-a îngrijorat în mod deosebit a fost că jurnalul acela fusese menit să funcţioneze nu doar ca un loc de păstrare, ci şi ca armă.

— Tot nu înţeleg, zise Harry.

— Jurnalul s-a comportat exact ca un Horcrux. Cu alte cuvinte, fragmentul de suflet ascuns în el a fost păstrat la loc sigur şi a jucat, fără îndoială, un rol în împiedicarea morţii posesorului său. Dar nu încăpea îndoială asupra faptului că Cruplud a ţinut ca jurnalul să fie citit. A dorit ca fragmentul ăla din sufletului lui să intre în sau să pună stăpânire pe altcineva, aşa încât monstrul lui Viperin să fie eliberat din nou.