Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Harry o luă repede pe unul dintre numeroasele culoare dintre acele comori ascunse. Coti la dreapta pe lângă un trol împăiat imens, parcurse o distanţă mică în fugă, făcu stânga în dreptul dulapului magic în care se pierduse Montague cu un an în urmă, oprindu-se într-un târziu lângă un dulap mare de perete, cu suprafaţa scorojită, care părea să fi fost stropit cu acid. Deschise una dintre numeroasele uşi care scârţâiau. Locul acesta fusese deja folosit de altcineva pentru a ascunde un animal într-o cuşcă, animalul murise de mult, iar scheletul lui avea cinci picioare. Puse manualul Prinţului Semipur în spatele cuştii şi trânti uşa. Rămase locului pentru câteva clipe, cu inima bătându-i cu putere, uitându-se la obiectele din jur. Oare avea să găsească din nou locul ăsta, în mijlocul atâtor vechituri? Înşfăcă bustul ciobit al unui căpcăun bătrân şi urât de pe o ladă din apropiere şi-l aşeză pe dulapul în care ascunsese cartea, puse o rămurică uscată şi plină de praf şi o diademă pe capul statuii, pentru a o face mai uşor de recunoscut, şi apoi fugi cât putu de repede pe culoare printre obiectele ascunse, ajunse înapoi la uşă, ieşi pe hol, trântind uşa după el, şi aceasta se transformă imediat la loc în piatră.

Harry goni către baia de la etajul de jos, îndesând în drum exemplarul lui Ron de Realizarea Poţiunilor Avansate în ghiozdan. Câteva clipe mai târziu, era iar în faţa lui Plesneală, care întinse mâna după ghiozdan fără să spună un cuvânt. Harry i-l dădu gâfâind şi simţind o durere puternică în coşul pieptului, după care aşteptă.

Plesneală scoase pe rând cărţile lui Harry, examinându-le. În cele din urmă nu mai rămase decât manualul de Poţiuni, pe care îl cercetă cu mare atenţie înainte de a vorbi.

— Spune-mi, Potter, acesta este exemplarul tău de Realizarea Poţiunilor Avansate?

— Da, zise Harry, încă respirând cu greutate.

— Şi eşti sigur că aşa este, Potter?

— Da, spuse Harry, cu o nuanţă de sfidare de în glas.

— Acesta este exemplarul din Realizarea Poţiunilor Avansate pe care l-ai cumpărat de la „Caligrafie şi Pete”?

— Da, zise Harry cu fermitate.

— Atunci de ce este scris numele „Roonil Wazlib” pe prima pagină? întrebă Plesneală.

Lui Harry îi stătu inima pentru o fracţiune de secundă.

— Este porecla mea, spuse el.

— Porecla ta, repetă Plesneală.

— Da, aşa-mi spun prietenii, zise Harry.

— Ştiu ce este o poreclă, spuse Plesneală.

Ochii săi negri şi glaciali erau din nou aţintiţi asupra celor ai lui Harry; acesta încercă să-i evite privirea — Blochează-ţi mintea… blochează-ţi mintea -, dar nu învăţase niciodată cum s-o realizeze cu succes.

— Ştii ce cred eu, Potter? zise Plesneală, abia auzit. Cred că eşti un mincinos şi un prefăcut şi că meriţi ore de detenţie cu mine în fiecare sâmbătă, până la sfârşitul semestrului. Ce părere ai despre asta, Potter?

— Nu… nu sunt de acord, domnule, spuse Harry, refuzând în continuare să-l privească în ochi pe Plesneală.

— Ei bine, o să vedem dacă o să crezi acelaşi lucru şi după detenţii, zise Plesneală. Să vii la zece sâmbătă dimineaţa, Potter. În biroul meu.

— Dar, domnule, spuse Harry, ridicându-şi privirea disperat. Vâjthaţul… ultimul meci din acest sezon.

— La ora zece, şopti Plesneală, zâmbind şi dezvelindu-şi dinţii galbeni. Bieţii Cercetaşi. Mă tem că anul acesta or să fie pe ultimul loc.

Ieşi din baie fără să mai spună nimic, lăsându-l pe Harry să se uite în oglinda crăpată şi să se simtă, cu siguranţă, mai rău decât se simţise Ron vreodată.

— N-o să-ţi spun că s-a dovedit că tot eu am avut dreptate, spuse Hermione o oră mai târziu în camera de zi.

— Las-o baltă, Hermione, spuse Ron supărat.

Harry nu mai ajunsese la cină, căci îi pierise cu desăvârşire pofta de mâncare. Tocmai le terminase de povestit ce se întâmplase lui Ron, Hermione şi Ginny, chiar dacă nu părea să mai fi fost cazul s-o facă. Vestea se răspândise foarte repede: se părea că Myrtle cea Plângăcioasă îşi asumase sarcina de a apărea în toate băile din castel şi a trâmbiţa evenimentul; Reacredinţă fusese deja vizitat în aripa spitalului de Pansy Parkinson, care îl denigrase pe Harry prin toată şcoala, iar Plesneală le povestise deja celorlalţi profesori exact ce se petrecuse: Harry fusese deja chemat afară din camera de zi pentru a îndura cincisprezece minute deosebit de neplăcute în compania profesoarei McGonagall, care îi spuse că avea noroc că nu fusese exmatriculat şi că ea era întru totul de acord cu decizia lui Plesneală de a-l pedepsi pe Harry, ceea ce însemna ore de detenţie în fiecare sâmbătă până la sfârşitul semestrului.

— V-am spus eu că era ceva în neregulă cu prinţul ăla, zise Hermione, neputându-se abţine. Şi am avut dreptate, nu?

— Nu, nu cred c-ai avut dreptate, spuse Harry cu încăpăţânare.

Îi era şi aşa destul de greu, fără ca Hermione să-i ţină predici; pedeapsa cea mai aspră pentru Harry fuseseră expresiile de pe chipurile celor din echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor când le spusese nu avea să poată juca sâmbătă. Simţea că Ginny se uita la el, dar nu-i întâlni privirea; nu voia să citească dezamăgire sau supărare în ochii ei. Tocmai îi spusese că sâmbătă avea să joace pe post de căutător şi că Dean avea să se întoarcă în echipă ca înaintaş în locul ei. Poate că, dacă aveau să câştige, Ginny şi Dean aveau să se împace în timpul euforiei de după meci. Harry simţi un gol în stomac la acest gând.

— Harry, zise Hermione, cum poţi să-i mai iei apărarea, când vraja aceea…

— Vrei să nu mai critici cartea aia? se răsti Harry. Prinţul n-a făcut decât să o noteze! În definitiv, n-a sfătuit pe nimeni s-o folosească! Ar fi putut foarte bine să scrie o vrajă pe care o aruncase cineva împotriva lui!

— Nu pot să cred, spuse Hermione. Chiar îi iei apărarea…

— Nu încerc să găsesc justificări pentru ce am făcut! zise Harry repede. Regret că am făcut-o, şi nu pentru că am primit vreo douăsprezece detenţii. Ştii că n-aş fi folosit niciodată o asemenea vrajă, nici măcar asupra lui Reacredinţă, dar nu poţi da vina pe prinţ. N-a scris „Încearc-o pe asta, este foarte eficientă” — doar şi-a notat ceva pentru el, nu pentru altcineva, nu?

— Vrei să-mi spui că o să te duci să…? zise Hermione.

— Iau cartea înapoi? Da, o să mă duc, spuse Harry pe un ton vehement. Fii atentă, dacă n-ar fi fost prinţul, n-aş fi câştigat în veci sticluţa de Felix Felicis. Nu aş fi ştiut cum să-l salvez pe Ron când a fost otrăvit, n-aş fi…

— … câştigat niciodată o reputaţie strălucită pentru realizarea Poţiunilor pe nedrept, zise Hermione repede.

— Las-o baltă, Hermione! spuse Ginny şi Harry fu atât de uimit şi de recunoscător, încât ridică privirea. Se pare că Reacredinţă a încercat să arunce un Blestem de Neiertat, aşa că ar trebui să te bucuri că Harry a avut un as în mânecă!

— Păi, bineînţeles că mă bucur că Harry n-a fost blestemat! zise Hermione, evident iritată, dar să ştii că nu poţi spune că „Sectumsempra” e un as, Ginny. Uite unde-a ajuns din cauza ei! Şi bănuiesc că, având în vedere modul în care v-a afectat şansele de a câştiga meciul…

— Ah, nu mai încerca să te prefaci că înţelegi vâjthaţul, se răsti Ginny, pentru că n-o să faci altceva decât să te pui într-o situaţie ridicolă.

Harry şi Ron le priviră miraţi: Hermione şi Ginny, care se înţeleseseră întotdeauna foarte bine, stăteau acum cu braţele încrucişate, fiecare uitându-se urât în altă parte. Ron îi aruncă o privire neliniştită lui Harry, apoi înşfăcă o carte la întâmplare şi se ascunse după ea. Însă Harry se simţi dintr-odată incredibil de vesel, deşi ştia că nu o merita şi chiar dacă nici unul dintre ei nu mai spuse nimic toată seara.