Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Domnule, credeţi că Horcruxul e înăuntru?

— O, da.

Dumbledore cercetă ligheanul mai îndeaproape. Harry îi văzu chipul răsturnat oglindit în suprafaţa lină a poţiunii verzi.

— Dar cum să ajungem la el? Poţiunea asta nu poate fi atinsă cu mâna, făcută să dispară, separată, scoasă în pumn, scoasă cu un jet de aer şi nici transfigurată, fermecată sau făcută să-şi schimbe structura.

Dumbledore ridică din nou bagheta, aproape mecanic, o roti o dată în aer şi apoi prinse pocalul de cristal pe care-l crease din nimic.

— Singura concluzie pe care o pot trage e că trebuie băută.

— Poftim? spuse Harry. Nu!

— Ba da, aşa cred: singurul mod în care pot să golesc ligheanul şi să văd ce se află în el e s-o beau.

— Dar dacă… dacă o să muriţi?

— A, mă îndoiesc că funcţionează aşa, spuse Dumbledore cu seninătate. Lordul Cap-de-Mort nu ar vrea să-l omoare pe cel care a ajuns pe insulă.

Lui Harry nu-i venea să creadă. Oare era încă o dovadă a faptului că Dumbledore ţinea morţiş, în mod nesăbuit, să vadă partea bună din toată lumea?

— Domnule, zise Harry, încercând să vorbească în continuare pe un ton echilibrat, domnule, vorbim totuşi despre Cap-de-Mort.

— Te rog să mă scuzi, Harry; ar fi trebuit să zic că nu ar vrea să-l omoare imediat pe cel care a ajuns pe insulă, se corectă Dumbledore. Ar vrea să-l ţină în viaţă destul timp cât să afle cum a reuşit să treacă de toate obstacolele sale şi, în primul rând, de ce şi-a dorit atât de mult să golească ligheanul. Nu uita că Lordul Cap-de-Mort crede că el e singurul care ştie de Horcruxuri.

Harry dădu să vorbească iar, dar de data asta Dumbledore ridică mâna, făcându-i semn să tacă, încruntându-se puţin la lichidul de un verde smarald. Era limpede că reflecta adânc.

— Fără îndoială, zise el în cele din urmă, poţiunea asta trebuie să funcţioneze într-un mod care o să mă împiedice să iau Horcruxul. M-ar putea paraliza, m-ar putea face să uit de ce am venit aici, mi-ar putea provoca nişte dureri atât de mari, încât să nu mă pot concentra, sau m-ar putea face incapabil să reuşesc prin alte mijloace. Drept urmare, Harry, sarcina ta va fi să ai grijă să beau în continuare, chiar dacă o să trebuiască să îmi torni cu forţa poţiunea pe gât. Ai înţeles?

Privirile li se întâlniră deasupra ligheanului; ambele chipuri palide fiind luminate de strălucirea aceea verzuie şi stranie. Harry tăcu. Oare acesta era motivul pentru care Dumbledore îl luase cu el, ca să-l oblige să bea o poţiune care i-ar putea provoca dureri înfiorătoare?

— Mai ţii minte cu ce condiţie te-am luat cu mine? zise Dumbledore.

Harry ezită, uitându-se în ochii albaştri ai lui Dumbledore, care deveniseră verzi în lumina reflectată de lighean.

— Dar dacă…?

— Ai jurat, nu-i aşa, că o să faci ce-o să-ţi cer, nu?

— Da, dar…

— Te-am avertizat că s-ar putea să fie periculos, nu-i aşa?

— Da, spuse Harry, dar…

— În ordine, în cazul acesta, zise Dumbledore, ridicându-şi din nou mânecile şi ridicând pocalul gol. Astea sunt ordinele pe care trebuie să le urmezi.

— De ce nu pot să beau eu poţiunea în locul dumneavoastră? întrebă Harry pe un ton disperat.

— Pentru că sunt mult mai bătrân, mult mai isteţ şi mult mai puţin valoros decât tine, spuse Dumbledore. Harry, o dată pentru totdeauna, îmi dai cuvântul tău că o să faci tot ce poţi ca să mă obligi să beau în continuare?

— N-aş putea să…?

— Îmi dai cuvântul tău?

— Dar…

— Cuvântul tău de onoare, Harry.

— Păi… da, dar…

Înainte ca Harry să mai poată protesta, Dumbledore scufundă pocalul de argint în poţiune. Pentru o fracţiune de secundă, Harry speră să nu poată atinge poţiunea cu pocalul, dar obiectul de cristal se cufundă în lichid fără probleme; pocalul se umplu ochi şi atunci Dumbledore îl duse la buze.

— În sănătatea ta, Harry.

Îl bău dintr-o înghiţitură. Harry îl urmări îngrozit, strângând atât de tare marginea ligheanului încât îi amorţiră degetele.

— Domnule profesor? întrebă el speriat, în timp ce Dumbledore lăsa jos pocalul gol. Cum vă simţiţi?

Dumbledore clătină din cap, ţinând ochii închişi. Harry se întrebă dacă avea dureri. Dumbledore băgă din nou pocalul în lighean, fără să se uite, îl umplu şi bău iar. Bău trei pocale pline de poţiune, în tăcere. Apoi, după ce băuse jumătate din cel de-al patrulea, se clătină şi căzu în faţă peste lighean. Avea în continuare ochii închişi şi respira greoi.

— Domnule profesor Dumbledore? spuse Harry, cu o voce sugrumată. Mă auziţi?

Dumbledore nu răspunse. I se contorsiona chipul, de parcă ar fi dormit profund, visând însă ceva înfiorător. Începu să slăbească strânsoarea, iar poţiunea era pe cale să se verse. Harry întinse mâna şi apucă pocalul de cristal, ţinându-l drept.

— Domnule profesor, mă auziţi? repetă el răspicat, cu vocea răsunându-i în întreaga peşteră.

Dumbledore gâfâi şi apoi vorbi cu o voce pe care Harry n-o recunoscu, pentru că era prima dată când îl auzise pe Dumbledore atât de speriat.

— Nu vreau… nu mă obliga…

Harry se uită cu ochii mari la chipul palid care îi era atât de familiar, la nasul strâmb şi la ochelarii în formă de semilună, dar nu ştiu ce să facă.

— … nu-mi place… vreau să mă opresc… se tângui Dumbledore.

— Nu… nu puteţi să vă opriţi, domnule profesor, zise Harry. Trebuie să beţi în continuare, aţi uitat? Mi-aţi spus că trebuie să beţi în continuare. Uitaţi…

Detestându-se şi fiind scârbit de ce făcea, Harry îl forţă pe Dumbledore să ridice din nou la buze pocalul şi-l înclină, încât Dumbledore bău şi restul poţiunii.

— Nu… gemu el, în timp ce Harry vâra iarăşi pocalul în lighean, umplându-i în locul lui. Nu vreau… nu vreau… lasă-mă…

— E în ordine, domnule profesor, spuse Harry, tremurându-i mâna. E în ordine, sunt aici…

— Fă-o să se oprească, fă-o să se oprească, gemu Dumbledore.

— Da, da, asta o s-o facă să se oprească, minţi Harry şi goli conţinutul pocalului în gura deschisă a lui Dumbledore.

Acesta ţipă; strigătul răsună peste tot în cameră, dincolo de apa neagră şi fantomatică.

— Nu, nu, nu… nu… nu pot… nu pot, nu mă obliga, nu vreau…

— E-n ordine, domnule profesor, e-n ordine! spuse Harry răspicat, cu mâinile tremurându-i atât de tare, încât abia reuşi să umple a şasea oară pocalul, pe când ligheanul era acum pe jumătate gol. N-aţi păţit nimic, sunteţi în siguranţă, nu este ceva real, vă jur că nu este real. Uitaţi, beţi asta, beţi asta.

Dumbledore bău ascultător, de parcă ar fi fost un antidot pe care i-l oferea Harry, dar, după ce goli paharul, căzu în genunchi, tremurând ca varga…

— E numai vina mea, e numai vina mea, se plânse el. Te rog, fă-o să se oprească, ştiu că am greşit, vai, te rog, fă-o să se oprească şi niciodată, niciodată n-o să mai…

— Uitaţi, domnule profesor, asta o s-o facă să se oprească, zise Harry, cu o voce spartă, în timp ce golea al şaptelea pahar de poţiune în gura lui Dumbledore.

Dumbledore se făcu mic de frică, de parcă ar fi fost înconjurat de nişte torţionari invizibili; mâna cu care se apăra aproape că-l făcu pe Harry să scape pocalul din mâinile, care-i tremurau, în timp ce Dumbledore gemu:

— Nu le face rău, nu le face rău, te rog, te rog, e vina mea. Fă-mi mie rău în locul lor…