Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Uitaţi, beţi asta, beţi asta, o să treacă, spuse Harry disperat, iar Dumbledore îl ascultă şi de data aceasta, deschizând gura şi în acelaşi timp ţinând ochii bine închişi şi tremurând din cap până în picioare.

Acum căzu în faţă, ţipând din nou şi dând cu pumnii de pământ, în timp ce Harry umplea al nouălea pocal.

— Te rog, te rog, te rog, nu… nu asta, nu asta, fac orice…

— Uitaţi, domnule profesor, beţi, beţi.

Dumbledore bău asemenea unui copil care murea de sete, dar, când termină, ţipă din nou, de parcă i-ar fi luat foc stomacul.

— Gata, te rog, gata.

Harry umplu pocalul cu poţiune pentru a zecea oară şi simţi cristalul atingând fundul ligheanului.

— Mai avem puţin, domnule profesor, beţi asta, beţi asta.

Îl ţinu de după umeri pe Dumbledore şi acesta goli din nou paharul; Harry se ridică iarăşi, umplând pocalul când Dumbledore începu să ţipe, părând să sufere mai tare ca niciodată:

— Vreau să mor! Vreau să mor! Fă-o să se oprească, fă-o să se oprească, vreau să mor!

— Beţi asta, domnule profesor, beţi asta.

Dumbledore bău şi imediat ce termină strigă:

— OMOARĂ-MĂ!

— Băutura… băutura asta o să vă omoare! zise Harry, respirând greu. Beţi asta… o să se sfârşească totul… o să se sfârşească!

Dumbledore bău cu sete din pocal, bând până la ultima picătură şi apoi se rostogoli pe burtă, scoţând un gâfâit puternic, cutremurător.

— Nu! strigă Harry, care se ridicase să umple iar pocalul.

Acum aruncă paharul în lighean, aruncându-se lângă Dumbledore şi întorcându-l pe spate. Dumbledore avea ochelarii strâmbi, gura îi era deschisă şi ochii închişi.

— Nu, spuse Harry, scuturându-l pe Dumbledore, nu, nu aţi murit, aţi spus că nu era otravă, treziţi-vă, treziţi-vă… Rennervate! strigă el, îndreptând bagheta către pieptul lui Dumbledore.

Avu loc o străfulgerare de lumină roşie, dar nu se întâmplă nimic.

— Rennervate… domnule… vă rog…

Dumbledore mişcă din pleoape; lui Harry îi tresări inima.

— Domnule, sunteţi…?

— Apă, spuse Dumbledore cu o voce răguşită.

— Apă… gâfâi Harry. Da…

Sări în picioare şi înşfăcă pocalul căruia îi dăduse drumul în lighean; abia dacă observă medalionul de aur de sub pahar.

— Aguamenti! strigă el, lovind pocalul cu bagheta.

Acesta se umplu cu apă limpede; Harry căzu în genunchi lângă Dumbledore, ridicându-i capul şi ducându-i paharul la buze… dar paharul era gol. Dumbledore gemu şi începu să geamă.

— Dar era apă. Aşteptaţi. Aguamenti! zise Harry iarăşi, îndreptându-şi bagheta spre pocal.

Încă o dată, pocalul se umplu preţ de o clipă cu apă limpede, dar când îl apropie de gura lui Dumbledore, apa dispăru din nou.

— Domnule, încerc, încerc! spuse Harry, disperat, dar nu credea că Dumbledore îl auzea, căci se întorsese pe o parte şi respira foarte greu, părând pe moarte. Aguamenti… Aguamenti… AGUAMENTI!

Pocalul se umplu şi se goli din nou. Acum Dumbledore abia dacă mai respira. Harry se chinui să găsească o soluţie, Harry ştia în mod instinctiv care era singurul mod prin care putea obţine apa, pentru că aşa plănuise Cap-de-Mort.

Se aruncă peste marginea stâncii şi vârî pocalul în lac, scoţându-l plin ochi cu o apă rece ca gheaţa, care nu dispăru.

— Domnule… uitaţi! strigă Harry şi, sărind înainte, vărsă apa cu stângăcie peste chipul lui Dumbledore.

Nu putu să facă mai mult, pentru că senzaţia rece ca gheaţa pe care o avea pe mâna liberă nu era din cauza apei. O mână albă şi jilavă îl prinsese de încheietură şi creatura căreia îi aparţinea îl trăgea încet spre marginea stâncii. Suprafaţa lacului nu mai era perfect lină, ci fremăta, şi oriunde se uită Harry văzu capete şi mâini albe ieşind din apa întunecată, bărbaţi, femei şi copii cu ochii împăienjeniţi, cufundaţi în orbite, apropiindu-se de stâncă: o armată de morţi ridicându-se dintr-o apă neagră.

— Petrificus totalus! strigă Harry, chinuindu-se să se agaţe de suprafaţa netedă şi udă a insulei şi îndreptând bagheta către Inferiusul care îl ţinea de mână.

Acesta îi dădu drumul, căzând pe spate înapoi în apă, stropind în jur. Harry se ridică repede, dar mulţi alţi Inferi începuseră deja să se caţere pe stâncă, zgâriind cu mâinile schiloade suprafaţa alunecoasă, privindu-l cu ochii lor nevăzători şi îngheţaţi, târându-şi zdrenţele îmbibate cu apă după ei, cu rânjete pe chipurile scofâlcite.

— Petrificus totalus! răcni Harry din nou, dându-se înapoi cu spatele şi fluturând bagheta. Şase sau şapte dintre ei căzură la pământ, însă mai erau alţii care veneau spre el. Impedimenta! Incarcerous!

Câţiva dintre ei se împiedicară, unul sau doi imobilizaţi cu frânghii, dar cei care se căţărau pe stâncă în spatele lor păşiră pur şi simplu peste sau pe cadavrele căzute. Crestând în continuare aerul cu bagheta, Harry strigă:

— Sectumsempra! SECTUMSEMPRA!

Dar, deşi le apărură răni adânci pe pielea ca gheaţa şi pe zdrenţele îmbibate cu apă, nu sângerau: merseră mai departe, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic, cu mâinile sfrijite întinse spre el şi când Harry se dădu şi mai înapoi, simţi nişte braţe apucându-l pe la spate — nişte braţe subţiri, descărnate şi reci ca moartea. I se desprinseră picioarele de pământ, creaturile îl ridicară, începând să-l ducă încet, dar sigur, spre apă, şi Harry ştiu că nu aveau să-i dea drumul, că avea să moară înecat, devenind un alt paznic mort al unui fragment din sufletul sfâşiat al lui Cap-de-Mort.

Dar chiar atunci, izbucni un foc în întuneric: un inel de foc cu flăcări roşii şi aurii înconjură stânca, astfel încât Inferii care îl ţineau strâns pe Harry se poticniră, şovăind; nu îndrăzneau să treacă prin flăcări pentru a ajunge în lac. Îi dădură drumul lui Harry; acesta se lovi de suprafaţa stâncii, alunecă şi căzu, julindu-şi braţele, dar se ridică numaidecât, ţinând sus bagheta şi uitându-se în jur.

Dumbledore era din nou în picioare, la fel de palid ca Inferii din jur, însă mai înalt ca ei, iar flăcările i se reflectau în ochi. Ţinea bagheta ridicată, ca o torţă, şi din vârful ei ieşeau flăcări asemenea unui lasou mare, care îi înconjura pe toţi cu căldura sa.

Inferii se loviră unii de alţii, încercând orbeşte să scape de inelul de foc în care erau închişi…

Dumbledore ridică medalionul de pe fundul ligheanului de piatră şi-l băgă în interiorul robei. Îi făcu semn lui Harry să vină lângă el, fără să spună nimic. Fiind atenţi la flăcări, Inferii nu păreau să realizeze că le scăpa prada, în timp ce Dumbledore îl conduse pe Harry înapoi la barcă, cu inelul de foc mişcându-se odată cu ei şi în jurul lor. Inferii derutaţi îi însoţiră până la marginea apei, unde se cufundară uşuraţi înapoi în undele întunecate.

Harry, care tremura din cap până în picioare, se gândi pentru o clipă că Dumbledore nu avea să se poată urca în barcă; el chiar se clătină puţin când încercă să urce, părând să-şi concentreze toate eforturile asupra menţinerii inelului protector de foc în jurul lor. Harry îl apucă şi-l ajută să se aşeze. În momentul în care se aflau din nou înghesuiţi în siguranţă în barcă, aceasta începu să se mişte iar pe apa neagră, îndepărtându-se de insulă şi înconjurată în continuare de inelul de flăcări. Inferii care colcăiau sub luciul apei părură să nu îndrăznească să iasă din nou la suprafaţă.