Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Apoi, după două minute pe ceas, Dumbledore zise cu o voce joasă:

— Vai, incredibil. Ce primitiv.

— Ce este, domnule profesor?

— Cred, spuse Dumbledore, băgându-şi mâna sănătoasă sub robă şi scoţând un cuţit scurt de argint, asemenea celui pe care-l folosea Harry la tocatul ingredientelor pentru poţiuni, că ni se cere să dăm ceva pentru a trece.

— Să dăm ceva? zise Harry. Trebuie să-i dăm ceva uşii?

— Da, spuse Dumbledore. Sânge, dacă nu mă înşel.

— Sânge?

— Primitiv, aşa cum am spus, zise Dumbledore, cu un aer dispreţuitor, chiar dezamăgit, ca şi cum Cap-de-Mort fusese mai prejos decât se aşteptase Dumbledore. După cum sunt sigur că ţi-ai dat seama, ideea este că duşmanul trebuie să se şubrezească înainte de-a intra. O dată în plus, Lordul Cap-de-Mort nu reuşeşte să înţeleagă că există lucruri mult mai grave decât vătămarea fizică.

— Da, dar dacă poate fi evitată… spuse Harry, care simţise destulă durere cât să nu-şi mai dorească să o repete.

— Cu toate astea uneori nu poate fi evitată, zise Dumbledore, scuturându-şi mâneca robei şi dezgolind antebraţul mâinii rănite.

— Domnule profesor! protestă Harry, ducându-se repede spre Dumbledore în timp ce acesta pregăti cuţitul. O fac eu, sunt…

Nu ştia ce voise să spună: mai tânăr, mai în formă? Dar Dumbledore zâmbi. Avu loc o străfulgerare argintie şi ţâşni sângele; peretele de piatră fu stropit cu picături întunecate, sclipitoare.

— Eşti foarte amabil, Harry, spuse Dumbledore, plimbând acum vârful baghetei peste tăietura adâncă pe care o făcuse pe propriul braţ, aşa încât aceasta se vindecă imediat, aşa cum Plesneală îi vindecase rănile lui Reacredinţă. Dar sângele tău este mai valoros decât al meu. A, se pare că a funcţionat, nu?

Conturul argintiu şi luminos al unei arcade apăru din nou pe perete, iar de data asta nu mai dispăru, dezvăluind o deschidere către o zonă cufundată în beznă.

— Pe aici, aş zice, spuse Dumbledore, trecând pe sub arcadă, urmat de Harry, care îşi aprinse repede bagheta pe drum.

Ajunseră în faţa unei privelişti sinistre: stăteau pe marginea unui lac mare şi negru, care se întindea pe o suprafaţă atât de mare, încât Harry nu distingea malul de pe partea cealaltă, într-o peşteră atât de înaltă, încât nu se vedea nici tavanul. În depărtare strălucea o lumină verde, difuză, care părea să fi fost în mijlocul lacului, reflectându-se în apa deosebit de lină din jur. Aura verde şi lumina celor două baghete erau singurele elemente care se distingeau în întunericul altfel desăvârşit, deşi razele lor nu ajungeau atât de departe pe cât s-ar fi aşteptat Harry. Întunericul era mai dens decât în mod normal.

— Să mergem, zise Dumbledore încet. Ai mare grijă să nu calci în apă. Stai lângă mine.

Porni pe marginea lacului şi Harry merse imediat după el. Paşii de pe fâşia îngustă de stâncă din jurul apei le erau însoţiţi de zgomote seci, răsunătoare. Merseră şi merseră, dar peisajul rămase acelaşi: de o parte era peretele de stâncă, de cealaltă parte era întinderea nemărginită a luciului lin şi întunecat, iar în centru se afla acea lumină verde, misterioasă. Lui Harry i se părea că locul şi tăcerea erau sufocante, tulburătoare.

— Domnule profesor? spuse el în cele din urmă. Credeţi că Horcruxul e aici?

— O, da, zise Dumbledore. Da, sunt sigur că-i aici. Întrebarea este cum ajungem la el?

— N-am putea… n-am putea pur şi simplu să încercăm o Vrajă de Chemare? spuse Harry, convins că pusese o întrebare stupidă, dar dorindu-şi să plece de acolo cât mai curând, într-o mai mare măsură decât era pregătit să recunoască.

— Bineînţeles că am putea, zise Dumbledore, oprindu-se atât de brusc, încât Harry aproape că se lovi de el. De ce n-o faci tu?

— Eu? A… în ordine…

Harry nu se aşteptase la asta, dar îşi drese vocea şi spuse răspicat, ridicând bagheta: „Accio, Horcrux!”

Cu un zgomot asemenea unei explozii, ceva foarte mare şi alburiu ţâşni din apa întunecată la vreo şapte metri de ei; înainte ca Harry să-şi dea seama ce era, se cufundase din nou cu zgomot, stropind totul în jur şi generând inele mari şi bine conturate pe suprafaţa lină a apei. Harry se dădu repede înapoi, şocat, şi se lovi de perete. Inima îi bătea cu putere în piept când se întoarse spre Dumbledore.

— Ce-a fost asta?

— Cred că a fost ceva care este pregătit să reacţioneze dacă încercăm să luăm Horcruxul.

Harry se uită din nou la apă. Luciul negru al lacului devenise din nou ca oglinda, iar inelele dispăruseră neobişnuit de repede; însă lui Harry în continuare îi bătea inima cu putere.

— Bănuiaţi că avea să se întâmple asta, domnule?

— Bănuiam că avea să se întâmple ceva, dacă făceam o încercare făţişă de a pune mâna pe Horcrux. A fost o idee foarte bună, Harry. Cel mai simplu mod de-a afla cu ce avem de-a face.

— Dar nu ştim ce era ăla, spuse Harry, privind apa înfiorător de lină.

— Mai bine zis ce erau alea, zise Dumbledore. Mă îndoiesc foarte tare că e unul singur. Să mergem mai departe.

— Domnule profesor?

— Da, Harry?

— Credeţi că o să trebuiască să intrăm în lac?

— În lac? Doar dacă o să fim foarte ghinionişti.

— Credeţi cumva că Horcruxul e pe fund?

— O, nu. Cred că Horcruxul este în mijloc.

Şi Dumbledore arătă spre lumina verde şi difuză din centrul lacului.

— Deci o să trebuiască să traversăm lacul ca să ajungem la el?

— Da, cred că da.

Harry nu spuse nimic. Se gândea doar la monştri marini, la şerpi uriaşi, la demoni, la kelpii şi la zâne…

— Aha, zise Dumbledore, oprindu-se din nou.

De data asta, Harry chiar se lovi de el; pentru o clipă îşi pierdu echilibrul pe marginea apei întunecate şi Dumbledore îl apucă strâns de braţ cu mâna teafără, trăgându-l înapoi.

— Iartă-mă, Harry, ar fi trebuit să te previn. Stai lângă perete, te rog; cred că am găsit locul cu pricina.

Harry nu avea idee la ce se referea Dumbledore; porţiunea aceea de mal întunecat era la fel cu oricare alta, din câte îşi dădea el seama, dar Dumbledore părea să fi observat ceva special la ea. De data asta nu îşi mai plimba mâna peste peretele de piatră, ci prin aer, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească şi să înşface un lucru invizibil.

— Oho, spuse Dumbledore pe un ton vesel, câteva secunde mai târziu.

Strânsese pumnul în aer, în jurul unui obiect pe care Harry nu-l vedea. Dumbledore se apropie de apă; Harry urmări neliniştit cum vârfurile pantofilor lui cu catarame ajunseră pe marginea stâncii. Ţinând mâna strânsă în aer, Dumbledore ridică bagheta cu cealaltă, atingându-şi pumnul cu vârful.

Imediat se materializă din nimic un lanţ masiv de aramă, cu o nuanţă de verde, care pornea din mâna lui Dumbledore şi se desfăşura în adâncuri. Dumbledore atinse lanţul cu vârful baghetei şi acesta începu să-i alunece prin pumn ca un şarpe, încolăcindu-se pe jos, cu un zgomot metalic care reverbera puternic în pereţii de piatră, trăgând ceva afară din adâncurile apei negre. Harry rămase cu răsuflarea tăiată când prora sinistră a unei bărcuţe sparse suprafaţa apei, având o aură verde, ca şi lanţul, şi plutind către porţiunea de mal unde stăteau Harry şi Dumbledore, fără să facă aproape nici un val.

— De unde aţi ştiut că era acolo? întrebă Harry uimit.

— Magia lasă întotdeauna urme, zise Dumbledore, în timp ce barca se lovea de mal cu o bufnitură estompată. Uneori cât se poate de evidente. Tom Cruplud mi-a fost elev. Îi cunosc stilul.