Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Ingenios, murmură Dumbledore. Deci Devoratorii Morţii au putut să vină în şcoală, ca să te ajute, pe la „Borgin şi Burke”. Un plan iscusit, un plan foarte iscusit… şi, aşa cum ai zis şi tu, chiar sub nasul meu…

— Da, spuse Reacredinţă care în mod ciudat părea să prindă curaj la auzul laudelor lui Dumbledore. Da, aşa e!

— Dar au fost momente, continuă Dumbledore, când te-ai îndoit c-o să reuşeşti să repari dulapul, nu-i aşa? Şi ai recurs la măsuri nechibzuite, cum ar fi să-mi trimiţi un colier blestemat, care în mod inevitabil a ajuns la cine nu trebuia. O sticlă de mied otrăvit, pe care era foarte puţin probabil că aveam să-l beau.

— Da, dar tot nu v-aţi dat seama cine era vinovatul, nu? zise Reacredinţă pe un ton ironic, în timp ce Dumbledore alunecă puţin mai jos lângă metereze, părând să nu mai aibă forţă în picioare, iar Harry se chinuia fără succes, în tăcere, să scape de vraja care îl imobilizase.

— Adevărul este că mi-am dat seama, spuse Dumbledore. Eram sigur că tu erai.

— Atunci de ce nu m-aţi oprit? întrebă Reacredinţă.

— Am încercat, Draco. Domnul profesor Plesneală te-a urmărit conform ordinelor mele…

— Ba n-a urmat ordinele dumneavoastră, i-a promis mamei…

— Draco, asta ţi-a spus ţie, dar…

— Sunteţi un bătrân naiv. Plesneală este agent-dublu. De fapt nu lucrează pentru dumneavoastră, doar vi se pare că este aşa!

— Draco, în privinţa asta trebuie să acceptăm că nu avem acelaşi punct de vedere. Întâmplarea face să am încredere în domnul profesor Plesneală.

— Ei bine, atunci înseamnă că v-aţi pierdut minţile! zise Reacredinţă pe un ton batjocoritor. S-a tot oferit să mă ajute, dorind să obţină el laurii, dorind să se implice şi el în asta. „Ce faci? Tu ai pus la cale chestia cu colierul? A fost o prostie, ai fi putut strica totul”. Dar nu i-am spus nimic despre ce-am făcut în Camera Necesităţii. O să se trezească mâine dimineaţă, când totul se va fi terminat, şi n-o să mai fie el preferatul Lordului Întunecat. O să fie un nimeni pe lângă mine, un nimeni!

— O să fie foarte plăcut pentru tine, spuse Dumbledore cu blândeţe. Tuturor ne place să ne fie recunoscute strădaniile, desigur. Cu toate astea, trebuie să fi avut un complice. Pe cineva la Hogsmeade, pe cineva care a putut să-i dea colierul lui… lui… aaaah…

Dumbledore închise ochii din nou şi dădu din cap, de parcă ar fi fost pe cale să aţipească.

— … bineînţeles… pe Rosmerta. Cât timp a fost sub influenţa Blestemului Imperius?

— În sfârşit, v-aţi dat seama, nu? zise Reacredinţă ironic.

Se auzi din nou un ţipăt de mai jos, ceva mai tare decât cel din urmă. Reacredinţă se uită iarăşi neliniştit peste umăr, apoi îşi întoarse capul spre Dumbledore, care continuă:

— Deci biata Rosmerta a fost obligată să stea la pândă în propria baie şi să-i dea colierul oricărei eleve de la Hogwarts care intra acolo neînsoţită? Şi miedul otrăvit… Fireşte, Rosmerta a putut să-l otrăvească la ordinele tale, înainte să-i trimită sticla lui Slughorn, crezând că avea să fie un cadou de Crăciun pentru mine. Da, foarte bine gândit. Foarte bine gândit. Bineînţeles, bietului domn Filch nu i-ar trece prin minte să verifice o sticlă de la Rosmerta. Spune-mi, cum ai comunicat cu Rosmerta? Credeam că am pus sub supraveghere toate mijloacele de comunicare din interiorul şi din exteriorul şcolii.

— Monede fermecate, zise Reacredinţă, de parcă ar fi fost silit să vorbească în continuare, deşi mâna cu bagheta îi tremura foarte tare. Eu am avut una şi pe cealaltă şi i-am putut trimite mesaje.

— Nu este cumva metoda secretă de comunicare pe care a folosit-o anul trecut grupul care îşi spusese „Armata lui Dumbledore”? întrebă Dumbledore.

Vorbea pe un ton senin şi detaşat, dar, în timp ce o spuse, Harry îl văzu alunecând cu doi centimetri mai jos lângă perete.

— Da, am preluat ideea de la ei, zise Reacredinţă, schiţând un zâmbet ironic. Iar ideea de a otrăvi miedul mi-a dat-o Granger, un Sânge-Mâl. Am auzit-o la bibliotecă spunând că Filch nu putea recunoaşte poţiunile…

— Te rog să nu foloseşti acest cuvânt jignitor de faţă cu mine, spuse Dumbledore.

Reacredinţă râse cu asprime.

— Vă pasă de faptul că am zis „Sânge-Mâl”, când sunt pe cale să vă ucid?

— Da, spuse Dumbledore, iar Harry îi văzu picioarele alunecând puţin pe podea, în timp ce se străduia să stea în picioare. Cât despre faptul că eşti pe cale să mă ucizi, Draco, ai avut deja destule minute la dispoziţie. Suntem singuri. Sunt mai lipsit de apărare decât m-aş fi aşteptat să ajung vreodată şi totuşi n-ai făcut nimic până acum.

Gura lui Reacredinţă se contorsionă involuntar, de parcă ar fi gustat ceva foarte amar.

— Acum, în privinţa acestei seri, continuă Dumbledore, sunt puţin nedumerit de felul în care s-a petrecut totul. Ştiai că am plecat de la şcoală? Bineînţeles, îşi dădu el singur răspunsul, Rosmerta m-a văzut plecând. Fără îndoială că ţi-a dat de veste folosind monedele voastre ingenioase…

— Exact, zise Reacredinţă. Dar a zis că doar v-aţi dus să beţi ceva şi că o să vă întoarceţi…

— Da, păi chiar am băut ceva… şi m-am întors… într-un anumit sens, murmură Dumbledore. Aşa că te-ai hotărât să îmi întinzi o capcană?

— Am hotărât să punem Semnul Întunecat deasupra turnului şi să vă facem să veniţi aici imediat, ca să vedeţi cine a fost ucis, spuse Reacredinţă. Şi a funcţionat!

— Mă rog, a funcţionat şi nu prea, zise Dumbledore. Să înţeleg că n-a murit nimeni?

— Cineva a murit, spuse Reacredinţă şi vocea păru să se ridice cu o octavă când vorbi. Unul dintre oamenii dumneavoastră. Nu ştiu cine, era întuneric. Am trecut peste un cadavru. Ar fi trebuit să vă aştept aici să vă întoarceţi, dar m-au împiedicat cei din Ordin.

— Da, este un comportament tipic lor, zise Dumbledore.

Se auziră o bufnitură şi nişte strigăte de mai jos, mai puternice ca niciodată; se părea că oamenii se luptau chiar pe scara în spirală care ducea la locul unde erau Dumbledore, Reacredinţă şi Harry. Lui Harry îi bătu inima cu putere în piept. Cineva murise. Reacredinţă păşise peste cadavru. Dar cine?

— În orice caz, nu prea avem timp, spuse Dumbledore. Aşa că hai să discutăm ce opţiuni ai, Draco.

— Ce opţiuni am?! zise Reacredinţă răspicat. Eu stau aici, am baghetă. Sunt pregătit să vă omor.

— Dragul meu, hai să nu ne mai prefacem. Dac-ai fi vrut să mă omori, ai fi făcut-o imediat după ce m-ai dezarmat. N-ai fi zăbovit pentru a avea această discuţie agreabilă despre metode şi strategii.

— N-am nici o opţiune! spuse Reacredinţă, devenind brusc la fel de palid ca şi Dumbledore. Trebuie s-o fac! O să mă omoare! O să-mi omoare întreaga familie!

— Sunt conştient de cât de dificilă e situaţia în care te afli, zise Dumbledore. De altfel, de ce crezi că nu ţi-am vorbit despre aceasta până acum? Pentru că ştiam că aveai să fii ucis, dacă Lordul Cap-de-Mort şi-ar fi dat seama că te suspectam.

Reacredinţă tresări la auzul numelui.

— N-am îndrăznit să-ţi vorbesc despre misiunea care ştiam că îţi fusese încredinţată, pentru eventualitatea în care ar fi folosit Legilimanţia împotriva ta, continuă Dumbledore. Dar acum putem să vorbim în sfârşit fără ocolişuri. Nu s-a întâmplat nimic rău, n-ai rănit pe nimeni, însă ai avut mare noroc că victimele tale au supravieţuit. Draco, te pot ajuta.

— Ba nu, nu puteţi, spuse Reacredinţă, tremurându-i foarte puternic mâna în care ţinea bagheta. Nimeni nu mă poate ajuta. Mi-a spus că, dacă n-o fac, mă omoară. N-am de ales.