Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Impedimenta! strigă el, întorcându-se pe o parte şi lipindu-se de pământul cufundat în întuneric. Ca printr-un miracol, vraja sa îl lovi pe unul dintre ei, care se împiedică şi căzu, împleticindu-se de celălalt. Harry sări în picioare şi alergă mai depărtare după Plesneală.

Zări silueta masivă a lui Hagrid, conturându-se în lumina lunii, care ieşise din spatele norilor; Devoratorul Morţii arunca blestem după blestem spre paznicul vânatului, dar puterea extraordinară a lui Hagrid părea să-i protejeze pielea rezistentă, pe care o moştenise de la mama sa cu sânge de uriaş. Plesneală şi Reacredinţă fugeau în continuare; cât de curând, urmau să ajungă dincolo de porţi, unde puteau Dispărea.

Harry goni pe lângă Hagrid şi adversarul lui şi ţinti către spatele lui Plesneală, strigând: „Stupefy!”

Dădu greş, jetul de lumină roşie trecu pe deasupra capului lui Plesneală; acesta strigă: „Fugi, Draco!” şi se întoarse spre Harry; la douăzeci de metri depărtare unul de altul, Plesneală şi Harry se priviră înainte de a ridica baghetele în acelaşi timp.

— Cruc…

Dar Plesneală respinse blestemul, făcându-l pe Harry să cadă pe spate, înainte să-şi poată rosti vraja; Harry se rostogoli pe o parte şi se ridică din nou, în timp ce Devoratorul Morţii uriaş din spatele lui strigă: „Incendio!”; Harry auzi o explozie şi toţi fură scăldaţi într-o lumină portocalie, tremurândă: coliba lui Hagrid luase foc.

— Colţ e înăuntru, ticălosule…! răcni Hagrid.

— Cruc… dădu să strige Harry pentru a doua oară, ţintind silueta din faţă luminată de văpaie, dar Plesneală pară din nou vraja.

Harry îl văzu zâmbind ironic.

— Se pare că nu-ţi reuşesc Blestemele de Neiertat, Potter! strigă el peste sfârâitul flăcărilor, strigătele lui Hagrid şi schelălăiturile lui Colţ, care rămăsese în colibă. N-ai destulă îndrăzneală şi nici abilitate…

— Incarc… tună Harry, dar Plesneală respinse vraja cu o mişcare scurtă, aproape leneşă.

— Luptă! strigă Harry la el. Luptă şi tu, laşule!

— Ai zis cumva că sunt laş, Potter? ţipă Plesneală. Taică-tău nu m-ar fi atacat decât dacă ar fi fost patru contra unu, lui cum ar trebui să-i zici?

— Stupe…

— O să le blochez până când o să înveţi să-ţi ţii gura şi mintea închise, Potter! spuse Plesneală pe un ton ironic, respingând din nou blestemul. Să mergem! strigă el către Devoratorul Morţii uriaş din spatele lui Harry. Trebuie să plecăm, înainte să apară cei de la minister.

— Impedi…

Însă înainte să poată termina de spus vraja, Harry simţi o durere sfâşietoare şi se prăbuşi în iarbă. Cineva ţipa, cu siguranţă că avea să moară în chinuri, Plesneală avea să-l tortureze până avea să moară sau să înnebunească.

— Nu! tună vocea lui Plesneală şi durerea încetă la fel de brusc cum începuse.

Harry zăcea ghemuit pe iarba întunecată, ţinându-şi strâns bagheta şi gâfâind. Undeva deasupra lui Plesneală striga:

— Aţi uitat care sunt ordinele? Potter îi aparţine Lordului Întunecat… trebuie să îl lăsăm aici! Duceţi-vă! Duceţi-vă!

Harry simţi pământul cutremurându-se. Stătea cu chipul în iarbă, pe când cei doi fraţi şi Devoratorul Morţii uriaş îl ascultară pe Plesneală, fugind către porţi. Harry scoase un strigăt nedesluşit de furie: în clipa aceea nu-i păsa dacă trăia sau murea; făcu un efort şi se ridică iar, îndreptându-se anevoie spre Plesneală, cel pe care îl ura acum la fel de mult pe cât îl ura pe Cap-de-Mort însuşi…

— Sectum…

Plesneală îşi mişcă bagheta, iar blestemul fu blocat şi de data asta; dar Harry ajunsese acum la doar câţiva metri de el şi în sfârşit îi vedea limpede chipul. Plesneală nu mai râdea ironic sau batjocoritor; flăcările luminoase dezvăluiau un chip pe care se citea mânia. Concentrându-se cât putea de tare, Harry îşi zise: „Levi…”

— Nu, Potter! strigă Plesneală.

Se auzi o pocnitură puternică şi Harry fu aruncat pe spate, lovindu-se din nou cu putere de pământ. De data asta îi zbură bagheta din mână. Îl auzi pe Hagrid ţipând şi pe Colţ schelălăind, în timp ce Plesneală se apropia de el. Îl privi cum zăcea fără baghetă, la fel de neajutorat cum fusese Dumbledore. Chipul palid al lui Plesneală, luminat de văpaia care învăluise coliba, era inundat de ură aşa cum fusese înainte să-l blesteme pe Dumbledore.

— Potter, cum îndrăzneşti să-mi foloseşti propriile vrăji împotriva mea? Eu am fost cel care le-a inventat. Eu, Prinţul cu sânge semipur! Şi vrei să mă ataci cu propriile mele invenţii, ca nemernicul de taică-tău? În nici un caz… nu!

Harry se aruncase după baghetă; Plesneală aruncă o vrajă spre ea şi bagheta zbură la un metru şi ceva depărtare, dispărând în întuneric.

— Atunci, omoară-mă, spuse Harry gâfâind, fără să-i fie deloc teamă, simţind doar furie şi dispreţ. Omoară-mă aşa cum l-ai omorât şi pe el, laşule!

— SĂ NU MĂ FACI LAŞ! strigă Plesneală.

Chipul i se contorsionă aproape inuman, de parcă ar fi suferit la fel de mult ca dulăul care urla, fiind captiv în casa cuprinsă de flăcări din spatele lor.

Tăie aerul dintr-o mişcare: Harry simţi ceva extrem de fierbinte lovindu-l peste fată ca un bici şi fu trântit din nou la pământ. Îi apărură nişte pete luminoase în faţa ochilor şi pentru o clipă păru că-şi pierde respiraţia. Apoi auzi un fâlfâit de aripi deasupra lui şi ceva enorm acoperi stelele: Buckbeak zburase spre Plesneală, care se dădu înapoi, clătinându-se şi zgâriindu-i cu ghearele foarte ascuţite. Când Harry se ridică în capul oaselor, încă ameţit de pe urma ultimei căzături, îl văzu pe Plesneală fugind cât putea de repede, cu animalul imens zburând în spatele lui şi ţipând aşa cum nu-l mai auzise niciodată.

Harry reuşi să se ridice, uitându-se confuz după baghetă şi sperând să pornească din nou după Plesneală. Dar chiar în timp ce pipăia prin iarbă, dând rămurelele la o parte, ştiu că era prea târziu şi într-adevăr, când reuşi să-şi găsească bagheta, se întoarse şi nu-l văzu decât pe hipogrif zburând în cerc deasupra porţilor. Plesneală reuşise să Dispară imediat dincolo de hotarul şcolii.

— Hagrid, murmură Harry, încă ameţit, privind în jur. HAGRID?

Alergă poticnindu-se către casa cuprinsă de flăcări în timp ce o siluetă enormă ieşea din foc, ducându-l pe Colt după umeri. Scoţând un strigăt de uşurare, Harry căzu în genunchi; tremura din cap până în picioare, îl durea fiecare părticică din corp şi fiecare gură de aer era însoţită de junghiuri ascuţite.

— Eşti bine, Harry? Eşti bine? Harry, spune ceva.

Harry văzu nedesluşit chipul uriaş şi bărbos al lui Hagrid deasupra lui, pe fundalul stelelor. Harry simţi un miros de lemn ars şi păr de câine pârlit; întinse mâna şi se mai linişti, simţind corpul cald şi viu al lui Colţ, care tremura lângă el.

— Sunt bine, gâfâi Harry. Dar tu?

— Sigur că da… nu mă las doborât aşa uşor.

Hagrid îl luă pe Harry de subsuori şi îl ridică cu o asemenea forţă, încât lui Harry i se desprinseră pentru câteva clipe picioarele de pământ, înainte ca Hagrid să-l ajute să stea din nou în picioare. Văzu sânge prelingându-se pe obrazul lui Hagrid de la o tăietură adâncă sub un ochi, care se umfla repede.

— Ar trebui să stingem focul, spuse Harry. Farmecul este „Aguamenti”…