Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Draco, vino de partea dreptăţii şi o să te ascundem mai bine decât crezi. Mai mult, pot trimite membri ai Ordinului la mama ta în noaptea asta ca s-o ascundă şi pe ea. Deocamdată, tatăl tău este în siguranţă în Azkaban… Când o să fie nevoie, o să-l apărăm şi pe el. Vino de partea dreptăţii, Draco. Nu eşti un ucigaş.

Reacredinţă se uită fix la Dumbledore.

— Dar am ajuns până aici, nu? zise el rar. Au crezut că o să mor încercând, dar sunt aici… şi sunteţi neajutorat în faţa mea. Eu sunt cel care are bagheta! Sunteţi la mila mea!

— Nu, Draco, spuse Dumbledore cu o voce joasă. Acum mila mea e cea care contează, nu a ta.

Reacredinţă nu zise nimic. Avea gura deschisă, cu mâna în care ţinea bagheta tremurându-i în continuare. Lui Harry i se păru că Reacredinţă coborâse puţin braţul.

Dar dintr-odată se auziră paşi răsunători pe scări şi o secundă mai târziu Reacredinţă fu dat la o parte cu forţă când patru oameni îmbrăcaţi cu robe negre năvăliră pe uşă spre metereze. Fiind încă imobilizat şi privind fără să poată clipi, Harry îi cercetă îngrozit pe cei patru străini: se părea că Devoratorii Morţii câştigaseră lupta de mai jos.

Un bărbat care părea să se mişte greoi, având pe chip un zâmbet ironic, strâmb, râse pe înfundate, cu o voce răguşită.

— Dumbledore încolţit! zise el, întorcându-se către o femeie scundă şi îndesată, care ar fi putut fi sora lui şi care zâmbea entuziasmată. Dumbledore fără baghetă, Dumbledore singur! Bravo, Draco, bravo!

— Bună seara, Amycus, spuse Dumbledore pe un ton calm, de parcă i-ar fi urat bun venit la un ceai. Şi ai adus-o şi pe Alecto. Ce frumos…

Femeia chicoti uşor, supărată.

— Ţi se pare că micile tale glume or să-ţi fie de vreun ajutor pe patul de moarte? zise ea pe un ton ironic.

— Crezi că fac glume? Nu, nu, nu, sunt doar manierat, răspunse Dumbledore.

— Fă-o, zise străinul care stătea cel mai aproape de Harry, un bărbat deşirat, cu părul şi favoriţii cărunţi şi lipsiţi de strălucire, pe care roba neagră de Devorator al Morţii părea să-l strângă, incomodându-l. Harry nu mai auzise niciodată o voce ca a lui: era ca un lătrat care zgâria urechea. Harry simţi dinspre el un miros pregnant de pământ, sudoare şi în mod sigur de sânge. Avea mâinile murdare şi unghii lungi şi îngălbenite.

— Fenrir, tu eşti? întrebă Dumbledore.

— Chiar eu, spuse acesta cu o voce care irita auzul. Te bucuri să mă vezi, Dumbledore?

— N-aş spune.

Fenrir Greyback zâmbi, dezgolindu-şi dinţii ascuţiţi. I se scurse un fir de sânge pe bărbie şi acesta îşi linse buzele încet, cu voluptate.

— Ei, Dumbledore, ştii bine cât îmi plac copiii.

— Să înţeleg că acum ataci chiar şi când nu e lună plină? Este cât se poate de neobişnuit. A început să-ţi placă gustul cărnii de om într-atât încât nu-ţi mai e de-ajuns o singură zi pe lună?

— Întocmai, spuse Greyback. Te şochează, nu, Dumbledore? Te sperie?

— Ei bine, nu pot pretinde că nu sunt puţin scârbit, zise Dumbledore. Şi, da, mă şochează întrucâtva că Draco, aici de faţă, te-a invitat tocmai pe tine în şcoala unde sunt prietenii lui…

— Nu l-am invitat, şopti Reacredinţă, care nu se uita la Greyback şi parcă nici măcar nu voia să-l privească. Nu ştiam c-o să vină…

— N-am vrut să ratez o vizită la Hogwarts, Dumbledore, spuse Greyback cu o voce spartă. Nu când sunt atâtea gâtlejuri de sfâşiat. Delicios, delicios…

Ridică un deget cu unghie gălbejită şi se scobi între dinţii din faţă, râzând batjocoritor spre Dumbledore.

— Te-aş putea păstra pentru felul doi, Dumbledore.

— Nu, spuse al patrulea Devorator al Morţii pe un ton tăios, cu un chip sălbatic. Avem ordine de îndeplinit. Draco trebuie s-o facă. Acum, Draco, repede.

Reacredinţă părea mai nehotărât ca niciodată. Se uită fix în ochii lui Dumbledore, îngrozit. Chipul lui Dumbledore era şi mai palid, iar el părea ceva mai scund decât de obicei, atât de mult alunecase lângă zidul meterezelor.

— Eu zic că oricum e pe ducă! spuse bărbatul strâmb, pe fundalul chicotelor răguşite ale surorii sale. Uitaţi-vă la el. Ia zi, Dumby, ce-ai păţit?

— A, rezistenţă scăzută, reflexe mai slabe, Amycus, zise Dumbledore. Bătrâneţea, pe scurt. Poate că într-o zi o să treci şi tu prin asta… dacă o să ai noroc…

— Stai aşa, ce vrei să spui cu asta, cum adică? strigă Devoratorul Morţii, devenind dintr-odată violent. Nu te-ai schimbat deloc, Dumby. Dai din gură şi nu faci nimic. Nimic. Nici nu ştiu de ce se oboseşte Lordul Întunecat să te omoare! Hai, Draco, fă-o!

Dar în clipa aceea se auziră iar zgomote de luptă mai jos şi o voce strigă:

— Au blocat scara… Reducto! REDUCTO!

Lui Harry îi tresări inima. Deci cei patru nu eliminaseră toţi adversarii, ci doar trecuseră de locul bătăliei, ajungând până în vârful turnului şi după câte se părea, creaseră o barieră în urma lor.

— Acum, Draco, repede! spuse mânios bărbatul cu chip sălbatic.

Dar mâna lui Reacredinţă tremura atât de tare, încât acesta abia dacă putea să ţintească.

— O fac eu, se răsti Greyback, apropiindu-se de Dumbledore cu mâinile întinse şi cu dinţii dezgoliţi.

— Nu! zise bărbatul cu chipul sălbatic.

Avu loc o străfulgerare şi omul-lup fu dat la o parte cu putere, lovindu-se de metereze şi clătinându-se. Lui Harry îi bătea inima atât de tare, încât i se părea incredibil că nu-l putea auzi nimeni în timp ce stătea acolo, imobilizat de vraja lui Dumbledore… Dacă s-ar fi putut mişca pentru a arunca un blestem pe sub Pelerină…

— Draco, fă-o sau dă-te la o parte şi lasă-ne pe unul dintre… strigă femeia, dar chiar în clipa aceea uşa care ducea la metereze se deschise din nou la perete şi Plesneală apăru în prag, ţinând strâns bagheta, învăluindu-i pe toţi dintr-o privire: pe Dumbledore, prăbuşit lângă perete, pe cei patru Devoratori ai Morţii, pe omul-lup mânios şi chiar şi pe Reacredinţă.

— Avem o problemă, Plesneală, spuse ghebosul Amycus, care avea şi el privirea şi bagheta îndreptate asupra lui Dumbledore, se pare că băiatul nu poate…

Dar îi mai rostise şi altcineva numele lui Plesneală, abia auzit.

— Severus…

La auzul acestor cuvinte Harry se sperie mai tare decât o făcuse în acea seară. Pentru prima dată, Dumbledore vorbea pe un ton rugător.

Plesneală nu zise nimic, ci înaintă şi-l dădu pe Reacredinţă din calea sa. Cei trei Devoratori ai Morţii se dădură înapoi în tăcere. Până şi omul-lup părea intimidat.

Plesneală îl cercetă pentru o clipă pe Dumbledore, iar pe trăsăturile lui se citiră repulsia şi ura.

— Severus… te rog…

Plesneală ridică bagheta şi o îndreptă direct spre Dumbledore.

— Abracadabra!

Din vârful baghetei lui Plesneală ţâşni un jet de lumină verde, care-l lovi în piept pe Dumbledore. Harry ţipă îngrozit în tăcere, amuţit şi imobilizat. Fu obligat să îl urmărească pe Dumbledore fiind aruncat cât colo. Pentru o fracţiune de secundă, acesta păru să rămână suspendat în aer sub craniul strălucitor şi apoi căzu pe spate, ca o păpuşă mare de cârpă, dincolo de metereze, dispărând din câmpul lor vizual.

Harry se simţi ca şi cum şi el ar fi căzut fulgerător în gol; nu se întâmplase. Nu avea cum să se întâmple…

— Să ieşim de aici, repede, spuse Plesneală.

Îl apucă pe Reacredinţă de ceafă şi-l obligă să iasă pe uşă înaintea celorlalţi; Greyback şi fraţii îndesaţi îi urmară, ultimii doi gâfâind entuziasmaţi. Când dispărură pe uşă, Harry îşi dădu seama că se putea mişca din nou; acum nu mai era ţintuit de perete de vrăji, ci de groază şi din cauza şocului. Îşi aruncă de-o parte Pelerina Invizibilă în timp Devoratorul Morţii cu chipul sălbatic dispărea şi el pe uşă, fiind cel din urmă care pleca din turn.