Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Locul de odihnă al lui Dumbledore ar trebui să fie la Hogwarts, zise profesorul Flitwick.

— Negreşit, spuse profesoara Lăstar.

— În acest caz, zise Harry, n-ar trebui să-i trimiteţi pe elevi acasă înainte să aibă loc înmormântarea. Or să vrea să-şi ia…

Harry nu putu să rostească ultimele cuvinte, dar profesoara Lăstar termină propoziţia în locul lui.

— Rămas-bun.

— Bine zis, spuse profesorul Flitwick cu o voce subţire. Foarte bine zis! Elevii noştri ar trebui să-i aducă un ultim omagiu, aşa se cuvine. Putem aranja să fie duşi acasă după aceea.

— De acord! strigă profesoara Lăstar.

— Presupun că… da… zise Slughorn cu o voce destul de agitată, în timp ce Hagrid suspină în semn de aprobare.

— Vine, spuse profesoara McGonagall dintr-odată, cercetând domeniul. Domnul ministru… şi după câte văd, a adus o delegaţie cu el.

— Doamnă profesoară, pot să plec? zise Harry.

Nu-şi dorea absolut deloc să-l vadă pe Rufus Scrimgeour sau să fie interogat de el în noaptea aceea.

— Da, spuse profesoară McGonagall, şi încă repede.

Profesoara McGonagall se duse cu paşi mari la uşă şi o deschise pentru el. Harry coborî în fugă pe scara în spirală şi apoi pe holul gol. Îşi lăsase Pelerina Invizibilă în vârful Turnului de Astronomie, dar nu mai conta; nu era nimeni pe holuri care să-l vadă trecând, nici măcar Filch, Doamna Norris sau Peeves. Nu întâlni nici o altă persoană, până când ajunse pe culoarul care ducea spre camera comună a Cercetaşilor.

— Este adevărat? şopti doamna grasă când se apropie de ea. Chiar este adevărat? Dumbledore… a murit?

— Da, zise Harry.

Doamna grasă scoase un vaiet şi, fără să aştepte parola, se dădu la o parte, făcându-i loc să treacă.

Aşa cum bănuise Harry, camera de zi era ticsită. În cameră se lăsă tăcerea când Harry intră pe gaura portretului. Îi văzu pe Dean şi pe Seamus stând într-un grup în apropiere. Asta însemna că dormitorul era gol sau aproape gol. Nu vorbi cu nimeni şi nu întâlni privirea nimănui. Traversă pur şi simplu camera şi intră pe uşa care ducea spre dormitoarele băieţilor. Aşa cum sperase, Ron îl aştepta, fiind încă îmbrăcat de zi şi stând pe pat. Harry se aşeză pe baldachin şi pentru o clipă cei doi se uitară lung unul la celălalt.

— Se discută despre închiderea şcolii, spuse Harry.

— Lupin a zis că aşa o să se întâmple.

Urmă o pauză.

— Şi? spuse Ron cu o voce foarte joasă, de parcă ar fi crezut că mobila trăgea cu urechea la ce vorbeau. L-aţi găsit? L-aţi luat? H-Horcruxul?

Harry clătină din cap. Acum i se părea că tot ce se petrecuse în jurul lacului acela întunecat era ca un coşmar îndepărtat; oare chiar se întâmplase, cu doar câteva ore înainte?

— Nu l-aţi luat? zise Ron distrus. Nu era acolo?

— Nu, spuse Harry. Cineva îl luase deja şi lăsase unul fals în locul lui.

— Îl luase deja…?

Harry scoase medalionul fals din buzunar în tăcere, îl deschise şi i-l dădu lui Ron. Întreaga poveste putea aştepta. Nu asta conta în noaptea aceea. Singurul lucru care conta era sfârşitul, sfârşitul aventurii lor zadarnice, sfârşitul vieţii lui Dumbledore.

— R.A.B., şopti Ron. Cine-o fi fost?

— Nu ştiu, spuse Harry, întinzându-se pe spate pe pat complet îmbrăcat şi privind în gol în sus.

Nu era deloc curios în privinţa lui R.A.B., se îndoia că avea să mai fie vreodată curios. Stând acolo, îşi dădu seama brusc că se lăsase tăcerea pe domeniu. Fawkes se oprise din cântat.

Înţelese, fără să îşi dea seama cum, că pasărea phoenix plecase, părăsise Hogwarts pentru totdeauna, la fel cum Dumbledore părăsise şcoala, părăsise acea lume… şi îl părăsise pe Harry.

Toate cursurile fură anulate, toate examenele amânate. Unii părinţi se grăbiră să vină să-şi ia copiii de la Hogwarts pe parcursul următoarelor câteva zile. Gemenele Patil plecară înaintea micului dejun din dimineaţa de după noaptea în care murise Dumbledore, iar Zacharias Smith părăsi castelul însoţit de tatăl său, cu un aer arogant. Pe de altă parte, Seamus Finnigan refuză categoric să se întoarcă acasă cu mama sa; se certară, strigând unul la celălalt, în holul de la intrare, până când aceasta fu de acord să rămână şi ea la înmormântare. Seamus le spuse lui Harry şi Ron că mamei sale îi găsise cu greu un loc unde să doarmă în Hogsmeade, pentru că vrăjitorii şi vrăjitoarele veneau în număr mare în sat, pentru a-i aduce un ultim omagiu lui Dumbledore.

Se agitară puţin spiritele în rândul elevilor din anii mai mici, când o trăsură de un albastru deschis, de mărimea unei case, trasă de doisprezece cai înaripaţi, din rasa palomino, se profilă pe cer la orele târzii ale după-amiezii dinaintea zilei înmormântării, aterizând la marginea Pădurii. Harry văzu de la fereastră o femeie uriaşă, frumoasă, brunetă, cu piele măslinie, coborând pe scara trăsurii şi aruncându-se în braţele deschise ale lui Hagrid. Între timp, o delegaţie formată din funcţionari ai ministerului, printre care însuşi ministrul Magiei, fu găzduită la castel. Harry avu grijă să nu aibă nimic de-a face cu vreunul dintre ei; era sigur că, mai devreme sau mai târziu, avea să i se ceară din nou să vorbească despre ultima plecare a lui Dumbledore de la Hogwarts.

Harry, Ron, Hermione şi Ginny îşi petreceau tot timpul împreună. Vremea era frumoasă şi parcă sfidătoare. Harry îşi imagina cum ar fi fost dacă n-ar fi murit Dumbledore şi ar fi petrecut această perioadă împreună la sfârşitul anului. Ginny ar fi terminat cu examenele, nu ar mai fi avut grija temelor… şi amâna mereu să spună ceea ce ştia că trebuia spună, cu o oră şi încă o oră. Amâna să facă ceea ce ştia că era corect, pentru că-i venea prea greu să renunţe la sursa sa cea mai importantă de alinare.

Vizitau aripa spitalului de două ori pe zi: Neville fusese externat, dar Bill era încă sub supravegherea lui Madam Pomfrey. Cicatricele erau la fel de adânci ca întotdeauna; de fapt, acum semăna foarte bine cu Ochi-Nebun Moody, având însă din fericire doi ochi şi două picioare. Personalitatea nu părea să i se fi schimbat deloc. Singurul lucru care părea să se fi schimbat era faptul că acum îi plăcea foarte tare friptura în sânge.

— … aşa că arrre marrre norrroc că se însoarrră cu mine, zise Fleur veselă, umflându-i pernele lui Bill, pentrrru că la englezi carrrnea e merrreu prrrea bine făcută, am spus-o din totdeauna.

— Presupun că n-am de ales şi trebuie să accept că până la urmă o să se însoare cu ea, spuse Ginny, oftând, ceva mai târziu în seara aceea, când ea, Harry, Ron şi Hermione stăteau lângă fereastra deschisă în camera de zi a Cercetaşilor, privind domeniul peste care asfinţea soarele.

— E simpatică, zise Harry. Însă tare urâtă, adăugă Harry repede, în timp ce Ginny ridică din sprâncene şi râse fără să vrea pe înfundate.

— Păi, presupun că dacă mama poate să se împace cu gândul, pot şi eu.

— A mai murit cineva cunoscut? o întrebă Ron pe Hermione, care răsfoia ediţia de seară a Profetului.

Hermione tresări când auzi nuanţa de asprime forţată din vocea lui.

— Nu, spuse ea pe un ton mustrător, împăturind ziarul. Îl caută în continuare pe Plesneală, dar nici urmă de el.

— Bineînţeles, zise Harry, care se enerva ori de câte ori se ivea acest subiect. Nu o să-l găsească pe Plesneală până nu o să-l găsească pe Cap-de-Mort şi, având în vedere că n-au reuşit să facă asta în tot acest timp…