Joanne Rowling: Harry Potter şi Prinţul Semipur

La masa Viperinilor, Crabbe şi Goyle şuşoteau între ei. Deşi erau nişte băieţi mătăhăloşi, păreau neobişnuit de însinguraţi fără silueta înaltă şi palidă a lui Reacredinţă între ei, gata să le dea ordine. Harry nu se prea gândise la Reacredinţă. Toată animozitatea sa era concentrată asupra lui Plesneală, dar nu uitase teama pe care o auzise în vocea lui Reacredinţă în vârful acelui turn şi nici faptul că acesta lăsase în jos bagheta înainte să sosească ceilalţi Devoratori ai Morţii. Harry nu credea că Reacredinţă l-ar fi ucis pe Dumbledore. Încă îl dispreţuia pe Reacredinţă pentru dragostea pe care o purta Magiei Negre, dar antipatia faţă de el se amestecase acum cu un strop de milă. Oare unde era Reacredinţă acum, se întrebă Harry, şi oare ce-l obliga Cap-de-Mort să facă, ameninţându-l că avea să îi omoare pe el şi pe părinţii săi?

Firul gândurilor lui Harry fu întrerupt de Ginny, care îi dădu un ghiont în coaste. Profesoara McGonagall se ridicase în picioare, aşa că zumzetul îndurerat din Sală se stinse numaidecât.

— Nu mai este mult, zise ea. Şeful Casei voastre vă va conduce afară pe domeniu. Vă rog să-l urmaţi. Cercetaşi, după mine.

Elevii se ridicară de la mese aproape fără zgomot. Harry îl zări pe Slughorn în faţa coloanei de Viperini, purtând o superbă robă festivă lungă de un verde smarald, brodată cu argintiu. Nu o mai văzuse niciodată atât de curată pe profesoara Lăstar, şefa Astropufilor; nu avea absolut nici un petic pe pălărie, iar când ajunseră în holul de la intrare, o găsiră pe Madam Pince stând lângă Filch. Purta un voal negru lung, care-i ajungea până la genunchi, iar Filch era îmbrăcat cu un costum negru şi o cravată foarte veche, cu un miros pregnant de naftalină.

Când ieşi pe treptele de piatră dincolo de uşile de la intrare, Harry văzu că se îndreptau către lac. Razele calde ale soarelui îi mângâiară chipul în timp ce elevii o urmau în tăcere pe profesoara McGonagall spre locul unde fuseseră înşirate câteva sute de scaune. Un culoar trecea prin mijlocul rândurilor de scaune, iar în faţă era o masă de marmură, cu toate scaunele îndreptate spre ea. Era o zi frumoasă de vară. Jumătate dintre scaune fuseseră deja ocupate de o varietate neobişnuită de oameni, unii jerpeliţi, alţii eleganţi, tineri şi bătrâni. Harry nu-i recunoscu pe majoritatea dintre ei, dar văzu câteva chipuri familiare, printre care membrii Ordinului Phoenix: Kingsley Shacklebolt, Ochi-Nebun Moody, Tonks, al cărei păr îşi redobândise în mod miraculos culoarea roz aprins, Remus Lupin, care părea să o ţină de mână pe Tonks, domnul şi doamna Weasley, Bill, care mergea ajutat de Fleur, urmat de Fred şi George, care purtau sacouri de piele neagră de dragon. Apoi mai era Madame Maxime, care ocupa numai ea două scaune şi jumătate, Tom, proprietarul „Ceaunului Crăpat”, Arabella Figg, vecina Nonă a lui Harry, cântăreaţa cu părul lung şi umflat, care cânta la bas în formaţia vrăjitorească „Surorile Stranii”, Ernie Prang, şoferul Autobuzului Salvator, doamna Malkin, de la magazinul de robe de pe Aleea Diagon, şi câţiva oameni pe Harry îi ştia doar din vedere, cum era barmanul de la „Capul de mistreţ” sau vrăjitoarea care împingea căruciorul cu mâncare în Expresul de Hogwarts. Veniseră şi fantomele castelului, care abia dacă se vedeau în lumina puternică a soarelui, putând fi observate doar când se mişcau şi scânteind transparent în văzduhul sclipitor.

Harry, Ron, Hermione şi Ginny se aşezară la capătul unui şir de scaune de lângă lac. Oamenii vorbeau în şoaptă între ei. Vorbăria lor se auzea ca un vânticel care deranja firele de iarbă, dar ciripitul păsărilor era mult mai puternic decât acest zumzet. Mulţimea era din ce în ce mai numeroasă. Simţind dintr-o dată un val de afecţiune profundă pentru amândoi, Harry o văzu pe Luna ajutându-l pe Neville să ia loc pe un scaun. Ei erau singurii din A.D. care răspunseseră chemării lui Hermione în noaptea când murise Dumbledore, iar Harry ştia care era motivul: ei erau cei cărora le lipsise cel mai tare A.D., fiind probabil singurii care îşi verificaseră în mod regulat monedele şi sperând că avea să aibă loc o nouă întâlnire.

Cornelius Fudge trecu pe lângă ei, îndreptându-se către rândurile din faţă, cu o expresie mâhnită pe chip şi învârtind melonul verde; următoarea persoană pe care o recunoscu Harry fu Rita Skeeter. Se înfurie când văzu că ea ţinea un caiet de notiţe în mâna cu gheare roşii; apoi, mâniindu-se şi mai tare, o văzu pe Dolores Umbridge, cu o expresie îndurerată, neconvingătoare, pe chipul ca de broască, purtând o fundă de catifea neagră peste buclele arămii. Aceasta tresări la vederea centaurului Firenze, care părea să stea de strajă pe malul lacului, şi fugi repede către un scaun cât mai îndepărtat.

În sfârşit, se aşezară toţi profesorii. Harry îl văzu pe Scrimgeour, grav şi distins în rândul din faţă, alături de profesoara McGonagall. Se întrebă dacă lui Scrimgeour sau oricărei alte persoane importante de acolo chiar le părea rău că murise Dumbledore. În clipa aceea auzi o muzică, o muzică stranie, spectrală, şi uită de antipatia sa faţă de minister. Privi în jur, încercând să descopere de unde provenea cântecul. Nu era singurul. Mai mulţi întoarseră capul, uitându-se în jur puţin neliniştiţi.

— Acolo, îi şopti Ginny lui Harry la ureche.

Şi îi văzu în apa limpede şi verde luminată de razele soarelui, la câţiva centimetri sub suprafaţă. Îi aduceau aminte într-un mod îngrozitor de Inferi: un cor de oameni ai mării cântau într-o limbă ciudată, pe care ceilalţi nu o înţelegeau. Chipurile palide le erau vălurite şi părul se învolbura în jurul lor. Lui Harry i se zbârli părul de pe ceafă din cauza muzicii, dar a-ceasta era plăcută. În mod evident, vorbea despre pierdere şi suferinţă. Uitându-se în jos la chipurile sălbatice ale cântăreţilor simţi că măcar aceştia regretau moartea lui Dumbledore. Apoi Ginny îl înghionti din nou şi Harry îşi întoarse capul.

Hagrid mergea încet pe culoarul dintre scaune. Plângea în tăcere, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji, ducând în braţe un trup neînsufleţit, îmbrăcat în catifea purpurie, presărată cu stele aurii. Harry ştiu că era trupul lui Dumbledore. Simţi o durere acută la vederea lor. Pentru o clipă, muzica ciudată şi faptul că ştia că trupul lui Dumbledore era atât de a-proape părură să răpească toată căldura razelor soarelui. Ron era alb ca varul şi arăta şocat. Iar Ginny şi Hermione plângeau, cu lacrimile şiroindu-le fără încetare în poală.

Nu puteau desluşi exact ce se întâmpla în faţă. Hagrid părea să fi aşezat cu grijă trupul pe masă. Acum se întoarse pe culoar, suflându-şi nasul cu zgomote ca de trompetă, care atraseră privirile scandalizate ale câtorva oameni, printre care Harry o observă şi pe Dolores Umbridge… dar Harry ştia că lui Dumbledore nu i-ar fi păsat. Încercă să facă un gest prietenesc către Hagrid, când acesta trecu pe lângă el, dar Hagrid avea ochii atât de umflaţi, încât era de mirare că vedea pe unde merge. Harry aruncă o privire spre rândul din spate spre care se îndrepta Hagrid şi realiză care era punctul său de reper, pentru că acolo se afla uriaşul Grawp, îmbrăcat cu un sacou şi nişte pantaloni, care erau fiecare de mărimea unui mic cort. Îşi ţinea plecat capul urât asemenea unui bolovan, docil şi aproape uman. Hagrid se aşeză lângă fratele său de mamă şi Grawp îl bătu liniştitor pe cap, cu putere, încât picioarele scaunului lui Hagrid se adânciră în pământ. Harry avu o pornire ciudată de a râde. Dar atunci muzica se opri şi se întoarse din nou spre partea din faţă.