Joanne Rowling: Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Eu m-aş fi numărat printre ei! zise Bellatrix cu patimă. Eu, care am petrecut atâţia ani în Azkaban pentru el!

— Da, este un lucru demn de toată admiraţia, spuse Plesneală plictisit. Bineînţeles, trebuie să recunoaştem că nu i-ai fost de nici un folos din închisoare, dar gestul a fost cu adevărat impresionant…

— Gestul?! ţipă ea foarte mânioasă şi părând de-a dreptul nebună. Eu am îndurat prezenţa Dementorilor, în timp ce tu ai rămas bine mersi la Hogwarts şi ţi-ai jucat rolul de acolit al lui Dumbledore!

— N-a fost chiar aşa, spuse Plesneală calm. Să ştii că nu a vrut nici în ruptul capului să-mi dea postul de profesor de Apărare contra Magiei Negre. Se pare că avea impresia că m-ar fi făcut să… recidivez… să revin la vechile obiceiuri.

— Ăsta a fost sacrificiul pe care l-ai făcut pentru Lordul Întunecat, faptul că nu ţi-ai predat materia preferată? zise ea batjocoritor. De ce ai rămas acolo atâta timp, Plesneală? Ca să-l spionezi în continuare pe Dumbledore pentru un stăpân pe care îl credeai mort?

— Nicidecum, spuse Plesneală. Deşi Lordul Întunecat este mulţumit că nu am părăsit niciodată postul ăla, pentru că astfel am putut să-i dau informaţii despre Dumbledore, strânse pe parcursul a şaisprezece ani. A fost un cadou de bunvenit mult mai folositor decât povestirile voastre interminabile despre cât de groaznic este în Azkaban…

— Şi totuşi, ai rămas…

— Da, Bellatrix, am rămas, zise Plesneală, lăsând pentru prima dată să transpară o nuanţă de nerăbdare. Am preferat slujba satisfăcătoare pe care o aveam, în locul unei celule în Azkaban. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că începuseră să aresteze vrăjitori din rândurile Devoratorilor Morţii. Datorită protecţiei lui Dumbledore, nu m-am numărat şi eu printre ei; a fost varianta cea mai convenabilă şi m-am folosit de ea. Repet, Lordul Întunecat nu-mi reproşează faptul că am rămas la Hogwarts, aşa că nu văd de ce ai face-o tu. Dacă nu mă înşel, continuă Plesneală ridicând puţin vocea, pentru că Bellatrix dădea semne că voia să-l întrerupă, cred că ai vrut să ştii de ce l-am împiedicat pe Lordul Întunecat să obţină Piatra Filozofală. Răspunsul este cât se poate de simplu. Nu ştia dacă putea să aibă încredere în mine. Ca şi tine, credea că din credinciosul Devorator al Morţii care fusesem odată, devenisem acolitul lui Dumbledore. Era într-o stare jalnică, era foarte slăbit şi împărţea acelaşi trup cu un vrăjitor mediocru. Nu îndrăznea să se expună în faţa unui fost aliat care l-ar fi putut da pe mâna lui Dumbledore sau a ministerului. Regret din suflet că nu a avut încredere în mine. Dacă ar fi făcut-o, şi-ar fi recăpătat puterile cu trei ani mai devreme. Cum lucrurile stăteau aşa, eu l-am văzut doar pe Quirrel, un netrebnic lacom, încercând să fure Piatra şi recunosc că am făcut tot ce am putut ca să-l împiedic să ajungă la ea.

Bellatrix se strâmbă, ca şi cum ar fi luat un medicament rău la gust.

— Dar nu te-ai întors când a revenit în mijlocul nostru, nu ai venit imediat la el când ai simţit Semnul Întunecat…

— Perfect adevărat. M-am întors două ore mai târziu. La ordinele lui Dumbledore.

— La ordinele…? făcu ea furioasă.

— Gândeşte-te puţin! zise Plesneală cu o notă de nerăbdare în voce, pentru a doua oară în acea seară. Gândeşte-te! Am aşteptat două ore, doar două ore, şi astfel am reuşit să rămân la Hogwarts ca spion! L-am lăsat pe Dumbledore să creadă că mă întorceam în tabăra Lordului Întunecat la ordinele lui, ceea ce mi-a permis să furnizez informaţii despre Dumbledore şi despre Ordinul Phoenix până în clipa de faţă! Gândeşte-te, Bellatrix, că Semnul Întunecat începuse să se contureze de luni întregi. Ştiam că urma să revină, toţi Devoratorii Morţii o ştiau! Am avut destul timp pentru a hotărî ce aveam să fac, pentru a-mi plănui mişcările ca să pot scăpa şi eu asemenea lui Karkaroff, nu-i aşa? Te asigur că nemulţumirea iniţială pe care a simţit-o Lordul Întunecat în privinţa întârzierii mele a fost dată uitării imediat după ce i-am explicat că îi rămăsesem credincios, chiar dacă Dumbledore credea că eram de partea lui. Da, Lordul Întunecat a crezut că îl părăsisem pentru totdeauna, dar s-a înşelat.

— Dar cum ne-ai ajutat, de fapt? zise Bellatrix pe un ton batjocoritor. Ce informaţii folositoare ne-ai furnizat?

— I-am furnizat informaţiile Lordului Întunecat în persoană, zise Plesneală. Este alegerea sa dacă vrea să ţi le împărtăşească sau nu…

— Nu are secrete faţă de mine! spuse Bellatrix, înflăcărându-se într-o clipă. Mi-a spus că sunt cea mai credincioasă şi cea mai fidelă…

— Zău? spuse Plesneală, pe un ton menit să sugereze că se îndoia de spusele ei. Chiar şi acum, după eşecul de la minister?

— Nu a fost vina mea! zise Bellatrix, îmbujorându-se. Lordul Întunecat mi-a împărtăşit cele mai ascunse secrete în trecut… dacă Lucius nu ar fi…

— Să nu cumva să îndrăzneşti să dai vina pe soţul meu! zise Narcissa pe un ton grav şi ameninţător ridicându-şi privirea către sora ei.

— Nu are sens să arătăm pe nimeni cu degetul, spuse Plesneală mieros. Nu putem schimba nimic.

— Tu nu ai făcut nimic! zise Bellatrix mânioasă. Nu, nu, tu n-ai fost nici de data asta de faţă, în timp ce noi, ceilalţi, ne-am pus viaţa în primejdie, nu-i aşa, Plesneală?

— Mi s-a ordonat să nu mă implic, zise Plesneală. Poate că nu eşti de acord cu alegerea Lordului Întunecat, poate că ai impresia că Dumbledore nu ar fi observat dacă m-aş fi alăturat Devoratorilor Morţii împotriva Ordinului Phoenix? Şi spui că v-aţi pus viaţa în primejdie. Dă-mi voie să observ că adversarii erau şase adolescenţi, nu-i aşa?

— Ştii foarte bine că la scurt timp le-au venit în ajutor jumătate dintre membrii Ordinului! se răsti Bellatrix. Şi dacă tot vorbim despre Ordin, încă susţii că nu ştii unde se află sediul lor?

— Nu sunt eu Păstrătorul Secretului, nu pot rosti numele locului cu pricina. Bănuiesc că nu este cazul să explic cum funcţionează vraja, nu-i aşa? Lordul Întunecat este mulţumit de informaţiile pe care i le-am dat despre Ordin şi care au condus în scurtă vreme la prinderea şi uciderea lui Emmeline Vance, aşa cum presupun că ai ghicit deja. Totodată, au ajutat la eliminarea lui Sirius Black, deşi recunosc că tu ai fost cea care i-a dat lovitura de graţie.

Plesneală îşi plecă fruntea în semn de apreciere şi închină un pahar în cinstea ei. Pe chipul lui Bellatrix nu se citi nici o schimbare.

— Eviţi să răspunzi la ultima mea întrebare, Plesneală. Harry Potter. L-ai fi putut ucide oricând pe parcursul ultimilor cinci ani. De ce n-ai făcut-o? Răspunde-mi.

— Ai vorbit cumva despre asta cu Lordul Întunecat? zise Plesneală.

— Nu… în ultima vreme n-am… Acum te întreb pe tine, Plesneală!

— Dacă l-aş fi omorât pe Harry Potter, Lordul Întunecat nu i-ar fi putut folosi sângele pentru a se regenera şi a deveni invincibil…

— Adică ai prevăzut că urma să aibă nevoie de băiat, spuse ea batjocoritor.

— Nu susţin aşa ceva, nu aveam nici cea mai mică bănuială în privinţa planurilor Lordului Întunecat, am recunoscut deja că îl credeam mort. Tot ce încerc să fac este să-ţi explic de ce Lordul Întunecat nu regretă că Harry Potter a supravieţuit, cel puţin până anul trecut…

— Dar de ce nu l-ai ucis?

— N-ai înţeles nimic din ce ţi-am spus? Datorită protecţiei lui Dumbledore, nu am ajuns în Azkaban! Nu crezi că l-aş fi întors împotriva mea dacă i-aş fi căsăpit elevul preferat? Dar nu e vorba doar despre asta. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că, la venirea lui Harry Potter la Hogwarts, umblau tot felul de poveşti despre el, zvonuri conform cărora el însuşi era un vrăjitor Întunecat de marcă, şi că ăsta era motivul pentru care supravieţuise atacului Lordului Întunecat. Nu pot să neg că mulţi dintre foştii adepţi ai Lordului Întunecat credeau că Potter ar fi putut fi un etalon în jurul căruia ne-am fi putut regrupa cu toţii. Recunosc că am fost curios şi că nu am avut nici cea mai mică intenţie de a-l ucide din prima clipă când a ajuns la castel.