Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

În mijlocul camerei se găsea un cufăr mare. Avea capacul deschis şi părea să aştepte să fie umplut; cu toate acestea, era aproape gol. Doar pe fund se înşirau nişte chiloţi vechi, dulciuri, călimări goale şi pene de scris rupte.

Pe podea, lângă cufăr, zăcea şi o broşură mov pe care scria:

Realizat de către Ministerul Magiei

CUM SĂ ÎŢI APERI CASA ŞI FAMILIA DE FORŢELE ÎNTUNECATE

Comunitatea vrăjitorească este ameninţată în prezent de o organizaţie cunoscută sub numele de Devoratorii Morţii. Dacă veţi urma indicaţiile elementare de mai jos, veţi putea să vă apăraţi mai bine casa, familia şi propria persoană de eventualele atacuri.

1. Vă sfătuim să nu plecaţi singur din casă.

2. Fiţi deosebit de precaut pe timpul nopţii. În măsura în care se poate, evitaţi să vă prindă lăsarea serii pe drum.

3. Verificaţi sistemul de siguranţă al casei dumneavoastră, asigurându-vă că toţi membrii familiei cunosc măsurile de urgenţă, cum ar fi Vrăjile Scut şi de Deziluzionare şi Apariţia Îngemănată în cazul membrilor minori ai familiei.

4. Stabiliţi anumite coduri de siguranţă cu prietenii apropiaţi şi rudele, pentru a-i identifica pe Devoratorii Morţii care şi-au schimbat înfăţişarea prin intermediul Polipoţiunii (vezi pagina 2).

5. Dacă sunteţi de părere că un membru al familiei, un coleg, un prieten sau un vecin se comportă ciudat, luaţi legătura neîntârziat cu Detaşamentul de Punere în Vigoare a Legilor Magice. Este posibil ca acesta să fie victima Blestemului Imperius (vezi pagina 4).

6. Dacă Semnul Întunecat apare deasupra unei locuinţe sau a oricărei alte clădiri, NU INTRAŢI. Luaţi imediat legătura cu Oficiul Aurorilor!

7. Declaraţiile neconfirmate ale unor martori oculari sugerează că Devoratorii Morţii au început să folosească şi Inferi (vezi pagina 10). Dacă vedeţi sau întâlniţi un Inferius, raportaţi IMEDIAT incidentul la minister.

Harry mormăi ceva în somn. Faţa îi alunecă pe geam cu câţiva centimetri mai jos, iar ochelarii i se strâmbară şi mai mult, dar băiatul nu se trezi. Pe pervaz, ticăia un ceas deşteptător pe care Harry îl reparase cu câţiva ani în urmă, şi ale cărui limbi indicau ora unsprezece fără un minut. Alături stătea sprijinită de pervaz o bucată de pergament acoperită cu un scris subţire şi înclinat. Harry adormise cu ea în mână, după ce o citise de atât de multe ori de când îi fusese adusă cu trei zile în urmă, încât foaia era acum perfect dreaptă, deşi sosise rulată strâns.

Dragă Harry,

Dacă eşti de acord, voi veni pe Aleea Boschetelor numărul 4, vinerea aceasta, la ora unsprezece, pentru a te însoţi până la Vizuină, unde ai fost invitat să îţi petreci restul vacanţei de vară.

Dacă vei avea dispoziţia necesară, voi apela la ajutorul tău într-o chestiune pe care trebuie să o rezolv în drum spre Vizuină. Îţi voi da mai multe detalii când ne vom vedea.

Te rog să îmi trimiţi răspunsul prin această bufniţă.

Cu speranţa că te voi revedea vineri,

al tău,

Deşi o învăţase pe de rost, Harry se uitase pe furiş la scrisoare din cinci în cinci minute încă de la ora şapte, când se aşezase lângă fereastră, de unde vedea ambele capete ale Aleii Boschetelor. Ştia că nu avea nici un sens să recitească în continuare cuvintele lui Dumbledore. Harry îi trimisese răspunsul afirmativ prin aceeaşi bufniţă, aşa cum i se ceruse, şi nu îi mai rămăsese decât să aştepte: Dumbledore avea să vină sau nu.

Dar nu îşi făcuse bagajele. Nu îi venea să creadă, era prea frumos să fie salvat de sub acoperişul familiei Dursley după doar două săptămâni petrecute cu ei. Nu putea să îşi reprime sentimentul că avea să se întâmple ceva rău; era posibil ca răspunsul său să nu fi ajuns la destinaţie, ar fi putut să intervină ceva care să îl împiedice pe Dumbledore să vină după el, se putea ca scrisoarea de la Dumbledore să fi fost falsă, o păcăleală, o glumă sau o capcană. Harry nu dorise să rişte să îşi facă bagajele şi după aceea să fie dezamăgit şi să fie nevoit să despacheteze. Singurul lucru pe care îl făcuse în perspectiva călătoriei fusese să o închidă în colivie pe Hedwig, bufniţa albă.

Minutarul ajunse în dreptul numărului doisprezece şi chiar în clipa aceea felinarul din faţa ferestrei se stinse.

Harry se trezi brusc, ca şi cum întunericul ar fi fost un semnal de alarmă. Îşi lipi nasul de fereastră, aranjându-şi ochelarii şi desprinzându-şi obrazul de geam, şi se uită cu atenţie pe stradă. Pe aleea din grădină se apropia o siluetă înaltă, îmbrăcată cu o pelerină lungă care flutura în urmă-i.

Harry se ridică de parcă ar fi fost electrocutat, dărâmă scaunul şi începu să înşface tot ce îi cădea în mână de pe podea, aruncând lucurile în cufăr. Soneria sună chiar în timp ce Harry azvârli cu boltă o robă, două cărţi de vrăji şi un pachet de biscuiţi dintr-o parte în alta a camerei.

Unchiul Vernon strigă de la parter, din sufragerie:

— Fir-ar să fie, cine ne deranjează la ora asta târzie din noapte?

Harry încremeni cu un telescop de alamă într-o mână şi cu o pereche de adidaşi în cealaltă. Uitase cu desăvârşire să-i anunţe pe soţii Dursley de venirea lui Dumbledore. În acelaşi timp alarmat şi amuzat, escaladă cufărul şi deschise furtunos uşa de la camera sa chiar la timp, pentru a auzi o voce gravă spunând:

— Bună seara. Dumneavoastră trebuie să fiţi domnul Dursley. Bănuiesc că Harry v-a anunţat că urma să vin să îl iau, nu-i aşa?

Harry coborî scara din două în două trepte, oprindu-se brusc cu câţiva paşi înainte de capăt, după ce învăţase din experienţele trecute că nu era bine să fie prea aproape de unchiul său. În prag stătea un bărbat înalt, slab, cu părul şi barba argintie ajungându-i până la mijloc. Pe nasul coroiat avea nişte ochelari în formă de semilună; purta o pelerină de drum, lungă şi neagră, şi o pălărie ascuţită. Vernon Dursley, a cărui mustaţă era la fel de stufoasă ca a lui Dumbledore şi care avea pe el un halat de casă vineţiu, se holba la noul venit, ca şi cum nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor mijiţi.

— Judecând după expresia şocată de pe chipul dumneavoastră, deduc că Harry nu v-a prevenit că urma să vin, spuse Dumbledore pe un ton amabil. Totuşi haideţi să presupunem că m-aţi primit călduros în casa dumneavoastră. Este o perioadă destul de agitată şi nu este indicat să zăboveşti în prag.

Păşi elegant în hol şi închise uşa în urma sa.

— A trecut mult timp de când v-am văzut, spuse Dumbledore, înclinându-şi nasul coroiat spre unchiul Vernon. Mărturisesc că aveţi nişte flori nemaipomenite.

Vernon Dursley tăcu mâlc. Harry era convins că avea să îşi recapete glasul, şi asta cât de curând, pentru că vena de la tâmpla unchiului său începuse să zvâcnească ameninţător, dar pentru moment Dumbledore părea să-l fi lăsat pe unchiul Vernon cu respiraţia tăiată. Era posibil să fi amuţit din cauza aspectului cât se poate de vrăjitoresc al lui Dumbledore, dar nu era exclus ca până şi unchiul Vernon să îşi fi dat seama că avea în fată un om care nu se lăsa intimidat atât de uşor.

— A, bună seara, Harry, zise Dumbledore, ridicându-şi privirea spre el din spatele ochelarilor în formă de semilună, cu o expresie deosebit de mulţumită pe chip. Minunat, minunat.

Aceste cuvinte părură să-l trezească la viaţă pe unchiul Vernon. Era evident că, din punctul lui de vedere, nu avea cum să se înţeleagă bine cu cineva capabil să spună „minunat” la vederea lui Harry.