Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Nu vreau să fiu nepoliticos…, începu Dumbledore, fiecare silabă pe care o rosti contrazicând afirmaţia de mai înainte. Însă, din păcate, cazurile de impoliteţe neintenţionată sunt din ce în ce mai dese, încheie el propoziţia pe un ton solemn. Ar fi bine să nu spuneţi nimic, credeţi-mă. A, dânsa trebuie să fie Petunia.

Între timp se deschisese uşa de la bucătărie, iar mătuşa lui Harry apăruse în prag, purtând nişte mănuşi de cauciuc şi un capot peste cămaşa de noapte; era limpede că se găsea în plin ritual de lustruire a tuturor suprafeţelor din bucătărie înainte de culcare. Expresia de pe chipul călos al femeii reflecta starea ei de şoc profund.

— Mă numesc Albus Dumbledore, spuse străinul, văzând că unchiul Vernon nu făcuse prezentările de rigoare. Trebuie să îmi fi întâlnit numele în scrisorile pe care vi le-am trimis.

Lui Harry i se păru că era un mod ciudat de a-i aduce aminte mătuşii Petunia că îi trimisese cândva o scrisoare explozivă, dar mătuşa Petunia nu îl corectă cu nimic.

— Iar acesta trebuie să fie fiul dumneavoastră, Dudley, nu-i aşa?

Chiar în clipa aceea, Dudley scosese capul de după uşa sufrageriei. Capul său mare şi blond, care se revărsa peste gulerul pijamalei în dungi, părea să fi fost lipit direct pe umeri. Băiatul rămăsese cu gura căscată. Dumbledore aşteptă puţin, vrând să vadă dacă vreunul dintre membrii familiei Dursley avea să spună ceva, dar, cum tăcerea se prelungea, vrăjitorul surâse.

— Să presupunem că m-aţi pofti în sufrageria dumneavoastră…

Dudley se dădu repede la o parte când Dumbledore trecu pe lângă el, Harry sări ultimele trepte, ţinând strâns telescopul şi adidaşii. Îşi urmă profesorul, care se aşezase pe fotoliul cel mai apropiat de şemineu şi cerceta camera cu un interes vag. Vrăjitorul nu se potrivea deloc cu decorul.

— Domnule… dar nu ar trebui să plecăm? întrebă Harry neliniştit.

— Ba da, însă înainte de asta trebuie să lămurim nişte probleme, zise Dumbledore. Şi aş prefera să nu vorbim pe stradă. O să profităm încă puţin de ospitalitatea mătuşii şi unchiului tău.

— Chiar aşa?

Vernon Dursley tocmai intrase în cameră, Petunia era lângă el, iar Dudley stătea ascuns după ei.

— Întocmai, spuse Dumbledore scurt.

Îşi scoase bagheta atât de repede, încât Harry abia dacă îşi dădu seama. Cu o simplă zvâcnire, împinse canapeaua brusc înainte, iar ea se lovi de membrii familiei Dursley, luându-i pe sus. Dumbledore şfichiui din nou cu bagheta, iar canapeaua reveni la poziţia iniţială.

— Nu avem nici un motiv să stăm comod, nu-i aşa? zise Dumbledore amabil.

Când îşi puse bagheta la loc în buzunar, Harry observă că avea mâna înnegrită, cu pielea zbârcită, de parcă ar fi suferit o arsură gravă.

— Domnule… ce aţi păţit la…?

— Nu acum, Harry, spuse Dumbledore. Ia loc, te rog. Harry se aşeză pe fotoliul rămas liber, preferând să nu se uite la membrii familiei Dursley care amuţiseră cu desăvârşire.

— Îndrăznesc să cred că aveaţi de gând să-mi oferiţi ceva de băut, îi spuse Dumbledore unchiului Vernon, dar, ţinând cont de starea lucrurilor, ar fi o dovadă de optimism exagerat.

Făcu iar o mişcare din baghetă şi o sticlă prăfuită şi cinci pahare apărură din senin suspendate în aer. Sticla se înclină şi turnă o cantitate generoasă din lichidul de culoarea mierii în paharele care plutiră apoi către fiecare persoană din cameră.

— Un mied de excepţie, ţinut în butoi de stejar, cum nu se găseşte decât la doamna Rosmerta, spuse Dumbledore închinând paharul spre Harry, care luă o înghiţitură din propriul pahar.

Nu mai gustase în viaţa lui aşa ceva, dar îi plăcu la nebunie. Soţii Dursley şi Dudley se uitară repede speriaţi unii la alţii şi încercară să îşi ignore complet paharele, ceea ce nu era deloc uşor, dat fiind că acestea li se loveau delicat de tâmple. Harry nu putu să nu suspecteze că Dumbledore găsea situaţia cât se poate de amuzantă.

— Ei bine, Harry, zise Dumbledore, întorcându-se spre el, s-a ivit o problemă şi sper că o să poţi să ne ajuţi s-o rezolvăm. Îţi vorbesc în numele Ordinului Phoenix. Înainte de toate, trebuie să-ţi spun că testamentul lui Sirius a fost descoperit în urmă cu o săptămână şi că naşul tău ţi-a lăsat tot ce avea.

Unchiul Vernon tresări, dar Harry nu se uită la el şi rosti singurul lucru care îi trecu prin minte:

— Am înţeles.

— În esenţă, totul este cât se poate de clar, continuă Dumbledore. O să-ţi adaugi o sumă frumuşică în contul de la Gringotts şi o să moşteneşti toate obiectele personale ale lui Sirius. Partea ceva mai complicată a moştenirii ar fi…

— A murit naşul lui? sări unchiul Vernon, de pe canapea.

Dumbledore şi Harry se uitară amândoi la el. Paharul cu mied se lovea insistent de tâmpla unchiului Vernon, care încerca să-l alunge.

— A murit? Naşul lui?

— Da, spuse Dumbledore, care nu-l întrebă pe Harry de ce nu le împărtăşise această informaţie rudelor sale. Problema noastră, adăugă el, privindu-l pe Harry, ca şi cum nu ar fi fost întrerupţi, este că Sirius ţi-a lăsat şi Casa Cumplită, numărul doisprezece.

— I-a lăsat cineva o casă? spuse unchiul Vernon cu lăcomie, mijindu-şi ochii, dar fără a primi vreun răspuns.

— Puteţi să o folosiţi în continuare ca sediu, zise Harry. Nu-mi pasă. Luaţi-o voi, eu n-o vreau.

Dacă ar fi fost după el, Harry nu ar mai fi pus niciodată piciorul în Casa Cumplită, numărul doisprezece. Simţea că nu avea să uite niciodată imaginea lui Sirius plimbându-se singur prin camerele întunecate şi reci, condamnat să trăiască în locul de unde îşi dorise cu disperare să plece.

— Este foarte frumos din partea ta, spuse Dumbledore. Dar deocamdată am părăsit deja clădirea.

— De ce?

— Păi, zise Dumbledore, ignorând bălmăjelile unchiului Vernon când paharul insistent cu mied începu să se lovească sistematic de capul acestuia, conform tradiţiei familiei Black, casa este moştenită în succesiune directă de următorul descendent de sex bărbătesc cu numele de Black. Sirius a fost ultimul, dat fiind că fratele lui mai mic, Regulus, a murit înaintea lui şi nici unul dintre ei nu a avut copii. Deşi din testamentul său reiese fără urmă de îndoială că Sirius a vrut ca această casă să fie a ta, este posibil să fi fost aruncate vrăji şi farmece asupra ei, astfel încât să nu poată aparţine decât unei persoane cu sângele pur.

Lui Harry îi apăru înaintea ochilor imaginea mamei lui Sirius, care blestema şi urla ca o nebună din portretul de pe peretele din holul Casei Cumplite, numărul doisprezece.

— Sunt sigur că aşa e, zise el.

— Înclin să fiu de acord cu tine, spuse Dumbledore. Dacă există o asemenea vrajă, probabil că proprietatea o să-i revină celei mai vârstnice rude a lui Sirius, adică verişoarei lui, Bellatrix Lestrange.

Fără să-şi dea seama ce făcea, Harry sări în picioare, iar telescopul şi adidaşii îi căzură din poală şi se rostogoliră pe podea. Cum să-i revină lui Bellatrix Lestrange, cea care îl ucisese pe Sirius?

— Nu, zise el.

— Îţi dai seama că nici noi nu vrem să fie a ei, spuse Dumbledore calm. Este o situaţie nespus de complicată. Nu ştim, de exemplu, dacă vrăjile pe care le-am aruncat noi asupra casei, pentru a o face de negăsit, nu vor fi anulate acum, că nu-i mai aparţine lui Sirius. Nu este exclus ca Bellatrix să bată la uşă din clipă în clipă. Iată de ce a trebuit să ne mutăm până când se vor lămuri lucrurile.