Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Şi cum v-aş putea fi eu de folos, domnule?

— A, păi cred că o să găsim noi ceva, spuse Dumbledore vag. Aici o luăm la stânga, Harry.

Merseră pe o stradă îngustă în pantă, încadrată de case. Toate ferestrele erau întunecate. Frigul straniu care pusese stăpânire pe Aleea Boschetelor în ultimele două săptămâni se regăsea şi aici. Gândindu-se la Dementori, Harry aruncă o privire peste umăr şi ţinu mai strâns bagheta din buzunar.

— Domnule profesor, dar de ce nu am Apărut direct în casa fostului dumneavoastră coleg?

— Pentru că ar fi fost foarte nepoliticos — ca şi cum am da buzna peste el, răspunse Dumbledore. Bunele maniere ne obligă să le dăm celorlalţi vrăjitori posibilitatea de a refuza să ne primească. În orice caz, cele mai multe case de vrăjitori sunt protejate de farmece contra Apariţiilor nedorite. La Hogwarts, de exemplu…

— … nu poţi să Apari nicăieri în clădire sau pe domeniu, zise Harry repede. Mi-a spus Hermione Granger.

— Şi are perfectă dreptate. Aici facem din nou la stânga.

În spatele lor, ceasul bisericii anunţă ora douăsprezece fix. Harry se întrebă cum de lui Dumbledore nu i se părea nepoliticos să îşi viziteze prietenul atât de târziu, dar acum, că legaseră un dialog, avea întrebări mult mai importante pentru el.

— Domnule profesor, am citit în Profetul zilei că Fudge a fost dat afară…

— Întocmai, zise Dumbledore, luând-o pe o străduţă lăturalnică abruptă. A fost înlocuit, aşa cum sunt sigur că ai aflat deja, de Rufus Scrimgeour, care a fost Şeful Oficiului Aurorilor.

— Este… credeţi că va fi un ministru bun? întrebă Harry.

— Ce întrebare interesantă, spuse Dumbledore. În mod cert, este un om capabil. Are o personalitate mai fermă şi mai puternică decât Cornelius.

— Da, dar eu mă refeream la…

— Ştiu la ce te refereai. Rufus este un om de acţiune şi, după ce a luptat aproape o viaţă întreagă împotriva vrăjitorilor Întunecaţi, nu-l subestimează câtuşi de puţin pe Lordul Cap-de-Mort.

Harry aşteptă, dar Dumbledore nu spuse nimic despre neînţelegerile dintre el şi Scrimgeour, care apăruseră în Profetul zilei şi nici nu avu destul curaj ca să deschidă subiectul, aşa că alese să vorbească despre altceva.

— Ştiţi… am citit şi despre doamna Bones…

— Da, spuse Dumbledore încet. O mare pierdere. Era o vrăjitoare de excepţie. Cred, că ne apropiem… au!

Arătase cu mâna la care fusese rănit.

— Domnule profesor, ce-ţi păţit la…?

— N-am timp să-ţi explic acum, zise Dumbledore. Este o poveste care te ţine cu sufletul la gură şi merită să o spun pe-ndelete.

Îi zâmbi lui Harry, care înţelese că nu greşise cu nimic şi că avea voie să pună şi alte întrebări.

— Ştiţi… am primit o broşură de la Ministerul Magiei printr-o bufniţă. Era vorba despre măsurile de siguranţă pe care ar trebui să le luăm împotriva Devoratorilor Morţii…

— Da, şi eu am primit broşura cu pricina, spuse Dumbledore, zâmbind în continuare. Ţi s-a părut folositoare?

— Nu pot spune că da.

— Aşa mă gândeam şi eu. Până acum nu m-ai întrebat care este gemul meu preferat, ca să verifici dacă sunt cu adevărat domnul profesor Dumbledore, şi nu un impostor.

— Nu m-am gândit că…, începu Harry, care nu îşi dădu seama dacă era certat sau nu.

— Harry, pe viitor să ştii că este cel de zmeură… deşi, dacă aş fi fost un Devorator al Morţii, aş fi avut grijă să aflu ce gem îmi place înainte să iau înfăţişarea mea.

— Ăă… sigur, spuse Harry. Tot în broşura aia scria ceva despre nişte Inferi. Ce sunt ăştia, de fapt? În broşură nu explicau exact despre ce este vorba.

— Sunt cadavre, zise Dumbledore calm. Cadavre care au fost vrăjite să îndeplinească ordinele unui vrăjitor Întunecat. Însă Inferii nu au mai fost văzuţi de mult timp, de când Cap-de-Mort a fost ultima dată la putere… desigur, a ucis destui oameni cât să-şi formeze o armată. Am ajuns, Harry, e chiar aici…

Se apropiau de o casă mică, îngrijită, din piatră, care avea propria ei grădină. Harry era mult prea preocupat să asimileze informaţiile despre Inferi ca să mai fie atent la altceva. Când ajunseră la poartă, Dumbledore se opri brusc şi Harry intră direct în el.

— Vai de mine.

Harry urmări privirea lui Dumbledore de-a lungul aleii din grădină şi simţi un gol în stomac. Uşa de la intrare fusese spartă.

Dumbledore se uită într-o parte şi în alta, cercetând strada. Părea complet părăsită.

— Harry, scoate-ţi bagheta şi vino după mine, spuse el cu o voce gravă.

Deschise poarta, înaintând repede şi fără zgomot pe alee, cu Harry imediat în urma lui, apoi împinse uşa foarte încet, având bagheta pregătită.

— Lumos.

Vârful baghetei lui Dumbledore se aprinse, luminând holul îngust. În partea stângă se găsea o altă uşă rămasă deschisă. Dumbledore intră în sufragerie, urmat îndeaproape de Harry, şi cu bagheta luminoasă ridicată.

În faţa ochilor le apăru un tablou apocaliptic. Un ceas cu pendulă era fărâmat la picioarele lor, geamul era spart şi pendula zăcea ceva mai încolo, ca o sabie aruncată. Pianul era întors pe o parte, cu corzile răsfirate pe podea. În apropiere scânteiau fragmente dintr-un candelabru făcut ţăndări. Pernele fuseseră tăiate şi le ieşeau pene din părţile laterale, cioburile de sticlă şi porţelan erau presărate peste tot, ca o brumă. Dumbledore ridică bagheta şi mai mult, astfel încât lumina ajunse până la pereţi, unde tapetul era mânjit cu un lichid dens, de un roşu închis. Harry rămase cu răsuflarea tăiată, ceea ce îl făcu pe Dumbledore să se întoarcă spre el.

— Nu e o privelişte plăcută, zise el abătut. Da, aici s-a petrecut ceva îngrozitor.

Dumbledore se duse cu precauţie până în mijlocul camerei, cercetând dezastrul de la picioarele sale. Harry îl urmă, uitându-se în jur şi temându-se puţin de ceea ce ar fi putut să găsească în spatele pianului sau după canapeaua răsturnată, dar nu văzu nici urmă de cadavru.

— Domnule profesor, credeţi că a fost o luptă şi… l-au luat cu ei? sugeră Harry, încercând să nu-şi imagineze ce răni trebuia să fi suferit vrăjitorul care lăsase urmele acelea pe pereţi.

— Nu cred, zise Dumbledore încet, uitându-se în spatele unui fotoliu umflat, întors pe o parte.

— Vreţi să spuneţi că…?

— Este încă aici? Întocmai.

Dumbledore se aplecă din senin, înfigând vârful baghetei în fotoliul umflat care strigă:

— Au!

— Bună seara, Horace, zise Dumbledore, îndreptându-se.

Harry rămase cu gura căscată. În locul unde fusese un fotoliu cu câteva secunde înainte stătea ghemuit un bărbat deosebit de gras, chel, care îşi masa burta şi se uita jignit în sus la Dumbledore, mijindu-şi ochii înlăcrimaţi.

— Nu era cazul să mă împungi în halul ăsta, zise el morocănos, ridicându-se de pe podea. M-a durut.

Lumina baghetei căzu pe chelia sa lucioasă, pe ochii bulbucaţi, pe mustaţa argintie care îl făcea să semene cu o morsă şi pe nasturii lustruiţi ai jachetei maro din catifea pe care o purta peste o pijama mov de mătase. Abia dacă îi ajungea până la bărbie lui Dumbledore.

— Ce m-a dat de gol? mormăi el, în timp ce se ridică greoi, frecându-şi burta în continuare.

Nu părea deloc stingherit, pentru un om care tocmai fusese descoperit pretinzând că era un fotoliu.

— Dragul meu Horace, zise Dumbledore, părând amuzat, dacă te-ar fi vizitat într-adevăr Devoratorii Morţii, nu crezi că ai fi avut Semnul Întunecat deasupra casei?