Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Cauză…?

Slughorn părea agitat. Bătu darabana cu degetele sale grăsuţe şi se foi, privindu-l pe Dumbledore cum îşi prindea pelerina de drum şi pe Harry cum îşi trăgea fermoarul jachetei.

— Ei bine, îmi pare rău că nu vrei postul, Horace, zise Dumbledore, ridicând mâna sănătoasă în semn de rămas-bun. Hogwarts s-ar fi bucurat să-şi deschidă iar uşile pentru tine. Având în vedere măsurile ridicate de siguranţă de la Hogwarts, o să fii întotdeauna bine venit, dacă o să vrei să ne vizitezi.

— În ordine… păi… eşti foarte generos… zic eu…

— Atunci, la revedere.

— La revedere, zise Harry.

Cei doi ajunseră la uşa de la intrare, când se auzi un ţipăt din spatele lor.

— Bine, bine, accept!

Dumbledore se întoarse şi îl văzu pe Slughorn gâfâind în pragul sufrageriei.

— Te întorci la lucru?

— Da, da, spuse Slughorn nerăbdător. Probabil că mi-am pierdut minţile, dar da.

— Minunat, zise Dumbledore, zâmbind larg. Atunci, Horace, rămâne să ne vedem pe întâi septembrie.

— Poţi să fii sigur, mormăi Slughorn.

În timp ce mergeau pe aleea din grădină, se auzi din nou vocea lui Slughorn, care zise:

— Să ştii că aştept o mărire de salariu, Dumbledore!

Dumbledore râse pe înfundate. Închiseră poarta după ei şi amândoi coborâră dealul în noapte, prin vălul de ceaţă.

— Bravo, Harry, spuse Dumbledore.

— Dar nu am făcut nimic, zise Harry mirat.

— O, ba da. I-ai arătat fui Horace cât are de câştigat întorcându-se la Hogwarts. Ţi-a plăcut de el?

— Ăă…

Harry nu era sigur dacă îl plăcuse sau nu pe Slughorn. Fusese drăguţ în felul lui, dar păruse oarecum înfumurat şi, chiar dacă o negase, fusese mult prea surprins că o fată cu părinţi Încuiaţi putea fi o vrăjitoare de excepţie.

— Horace, zise Dumbledore, scutindu-l pe Harry de responsabilitatea de a o spune el, este un om comod. Şi îi place să fie înconjurat de oameni celebri, importanţi sau de succes. Îi place să creadă că are o anumită influenţă asupra lor. Vezi tu, nu şi-a dorit niciodată să fie el însuşi pe locul şoferului; preferă să rămână în spate, unde are loc să se întindă după voie. Obişnuia să îşi aleagă elevii favoriţi de la Hogwarts unul câte unul, uneori pentru ambiţia sau inteligenta lor, alteori pentru farmecul personal şi talentul lor, şi avea un fler extraordinar în a-i alege pe cei care aveau să exceleze în domeniul în care se specializau. Horace formase un fel de club de elevi preferaţi, iar el era chiar în mijlocul lui: făcea prezentări, lega contacte folositoare între membri şi ieşea mereu în avantaj, indiferent dacă primea gratis o cutie de ananas zaharisit, care este slăbiciunea lui, sau dacă avea ocazia de a-l recomanda pe următorul membru al Oficiului de Legătură al Goblinilor.

Lui Harry îi apăru brusc în faţa ochilor imaginea unui păianjen umflat, care ţesea o pânză în jurul lui, trăgând când de un fir, când de altul, ca să-şi aducă muştele gustoase mai aproape de el.

— Un lucru este sigur, continuă Dumbledore, şi nu o fac pentru că vreau să te montez împotriva lui Horace, mai bine-zis împotriva domnului profesor Slughorn, ci pentru că vreau să fii prevenit. Sunt convins că o să încerce să te racoleze, Harry. Ai fi piesa de rezistenţă a colecţiei sale: băiatul care a supravieţuit… sau „cel ales”, cum ţi se spune mai nou.

Pe Harry îl trecură fiorii la auzul acestor cuvinte, dar nu din cauza ceţii care îl înconjura. Îşi aminti de nişte cuvinte pe care le auzise cu câteva săptămâni în urmă, cuvinte care aveau o semnificaţie îngrozitoare şi personală pentru el:

Nici unul nu poate trăi pe când celălalt supravieţuieşte…

Dumbledore se oprise în dreptul bisericii pe lângă care trecuseră ceva mai devreme.

— Acesta este un loc bun, Harry. Te rog să te ţii de braţul meu.

De data asta, Harry îşi luă inima în dinţi şi fu pregătit pentru Apariţie, dar tot o găsi neplăcută. Când scăpă de senzaţia de presiune şi îşi dădu seama că putea să respire din nou, el şi Dumbledore erau pe un drum de ţară, iar în faţa lor se zărea silueta asimetrică a celei de-a doua clădiri preferate a lui Harry: Vizuina. În ciuda sentimentului de groază care pusese stăpânire pe el, nu putu să nu se bucure la vederea ei. Ron era acolo… şi doamna Weasley la fel, care era cea mai bună bucătăreasă pe care o întâlnise Harry până atunci…

— Harry, te rog, zise Dumbledore când intrară pe poartă, aş vrea să vorbesc cu tine înainte de a ne despărţi. Între patru ochi. Am putea discuta aici?

Dumbledore arătă spre o magazie neîngrijită din piatră, unde îşi ţinea măturile familia Weasley. Puţin derutat, Harry îl urmă pe Dumbledore dincolo de uşa ale cărei balamale trebuiau unse, intrând într-un spaţiu ceva mai mic decât un dulap obişnuit. Dumbledore îşi aprinse vârful baghetei, care era ca o torţă, şi îi zâmbi lui Harry.

— Harry, sper să nu mi-o iei în nume de rău, dar să ştii că sunt foarte mulţumit şi chiar mândru de cât de bine pari să te descurci după tot ce s-a petrecut la minister. Dă-mi voie să spun că sunt convins că şi Sirius ar fi fost mândru de tine.

Harry înghiţi în sec, de parcă i-ar fi pierit vocea. Nu se simţea în stare să vorbească despre Sirius. Îi fusese şi aşa destul de greu să-l audă pe unchiul Vernon spunând „A murit naşul lui?” şi chiar mai greu să-l audă pe Slughorn menţionându-i numele într-o doară.

— Este foarte trist, spuse Dumbledore cu blândeţe, că tu şi Sirius nu aţi putut să petreceţi mai mult timp împreună. Relaţia trainică şi de durată pe care aţi fi avut-o a fost curmată cu cruzime.

Harry încuviinţă din cap, fixându-şi privirea asupra unui păianjen care se căţăra pe pălăria lui Dumbledore. Era conştient de faptul că Dumbledore îl înţelegea, că poate chiar bănuia că, înainte să fi primit scrisoarea de la el, Harry îşi petrecuse aproape tot timpul stând întins pe pat, refuzând să mănânce şi uitându-se pe fereastra aburită, cuprins de senzaţia de vid rece pe care ajunsese să o asocieze Dementorilor.

— Îmi este atât de greu, spuse Harry într-un târziu, cu o voce joasă, când mă gândesc că n-o să-mi mai scrie niciodată.

Brusc, îl usturară ochii şi clipi. Se simţea ciudat să o recunoască, dar faptul că avusese pe cineva din afara şcolii căruia îi păsa de soarta lui, aproape ca unui părinte, fusese unul dintre aspectele cele mai plăcute ale descoperirii naşului său… Dar acum bufniţele nu aveau să-i mai aducă niciodată această alinare…

— Sirius a însemnat pentru tine multe lucruri pe care nu le-ai avut până să-l fi cunoscut, zise Dumbledore cu blândeţe. Fireşte, pierderea lui este deosebit de dureroasă…

— Dar cât am stat la familia Dursley, îl întrerupse Harry, cu vocea mai puternică decât înainte, mi-am dat seama că nu pot să mă închid în mine însumi, pentru că altfel… altfel o să-mi pierd minţile. Sirius nu ar fi vrut asta, nu-i aşa? Şi până la urmă, viaţa este scurtă… Gândiţi-vă la doamna Bones, la Emmeline Vance… Eu aş putea fi următoarea victimă, nu-i aşa? Şi dacă o să fie aşa, spuse el înverşunat, privindu-l acum drept în faţă pe Dumbledore, ai cărui ochi albaştri scânteiau în lumina baghetei, o să am grijă să iau cât mai mulţi Devoratori ai Morţii cu mine. Şi pe Cap-de-Mort, dacă o să pot.

— Se vede că eşti fiul lui James şi al lui Lily şi finul lui Sirius! zise Dumbledore, bătându-l aprobator pe Harry pe umăr. Dacă nu mi-ar fi teamă că te-aş umple de păianjeni, mi-aş scoate pălăria în faţa ta. Harry, acum aş vrea să vorbim despre un subiect din aceeaşi sferă… am înţeles de la tine că pe parcursul ultimelor două săptămâni ai citit Profetul zilei, aşa este?