Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Harry duse mâna la gură, mascând un căscat.

— La culcare, spuse doamna Weasley imediat pe un ton ferm. Ţi-am pregătit camera lui Fred şi George, e numai a ta.

— Dar ei unde sunt?

— A, pe Aleea Diagon. Sunt atât de ocupaţi, încât dorm într-un apartament mic deasupra magazinului lor de glume, zise doamna Weasley. Sinceră să fiu, la început nu am fost de acord cu toate astea, dar recunosc că par să se priceapă la afaceri. Hai, dragul meu, cufărul tău e deja acolo.

— Noapte bună, domnule Weasley, zise Harry, dându-şi scaunul în spate.

Şmecherilă sări graţios din poala lui şi ieşi agale din cameră.

— Noapte bună, Harry, spuse domnul Weasley.

Harry o văzu pe doamna Weasley aruncând o privire spre ceasul din coşul de rufe înainte să plece împreună din bucătărie. Toate limbile indicau din nou „pericol de moarte”.

Camera lui Fred şi George era la etajul doi. Doamna Weasley îşi îndreptă bagheta către o lampă de pe noptieră şi o aprinse numaidecât, cufundând camera într-o plăcută lumină aurie. În ciuda faptului că fusese pusă o vază cu flori pe un birou, în faţa ferestrei, mirosul lor nu putea să-l acopere pe cel dominant, despre care Harry bănuia că era de praf de puşcă. O bună parte din podea era ocupată de un număr mare de cutii de carton nemarcate şi sigilate, alături de care se găsea cufărul lui Harry. Camera părea să fie folosită ca un loc temporar de depozitare.

Hedwig ciripi veselă spre Harry de pe şifonierul pe care stătea cocoţată şi apoi zbură pe fereastră. Harry ştia că aşteptase să-l vadă înainte de a pleca la vânătoare. Harry îi spuse noapte bună doamnei Weasley, îşi puse pijamaua şi se culcă în unul dintre paturi. Simţi ceva tare prin faţa de pernă. Băgă mâna înăuntru şi scoase o bomboană lipicioasă, mov cu portocaliu, despre care îşi aminti că era de fapt o Pastilă de Vomitat. Zâmbi în sinea lui, se întoarse pe o parte şi adormi instantaneu.

Câteva clipe mai târziu, sau cel puţin aşa i se păru lui Harry, se trezi când cineva dădu uşa de perete, având senzaţia că avusese loc o detunătură. Ridicându-se imediat în capul oaselor, auzi draperiile foşnind şi fu orbit de o lumină puternică. Îşi acoperi ochii cu o mână, iar cu cealaltă pipăi după ochelari.

— Cemaifacimăibăiete?

— Nu ştiam că ai sosit deja! zise răspicat o voce entuziasmată, iar Harry primi o lovitură puternică în creştet.

— Ron, nu-l mai lovi! îl mustră o voce de fată.

Harry îşi găsi ochelarii şi şi-i puse repede la ochi, cu toate că lumina era atât de puternică, încât diferenţa nu era foarte mare. O umbră lungă şi neclară îi apăru pentru o clipă în faţa ochilor, Harry clipi şi atunci se contură imaginea lui Ron Weasley, care îl privea zâmbindu-i larg.

— Eşti bine?

— Mai bine ca niciodată, zise Harry, masându-şi capul şi sprijinindu-se pe perne. Dar tu?

— Nici eu n-o duc rău, spuse Ron, trăgând o cutie de carton şi aşezându-se pe ea. Când ai ajuns? Abia acum ne-a spus mama că ai venit.

— Pe la unu noaptea.

— Cum a fost la Încuiaţi? Au fost drăguţi cu tine?

— Ca de obicei, zise Harry, în timp ce Hermione se aşeză pe marginea patului său. Nu au prea vorbit cu mine, dar prefer să fie aşa. Ce mai faci, Hermione?

— A, bine, spuse Hermione, care îl cerceta pe Harry de parcă ar fi fost bolnav.

Harry bănui ce se ascundea în spatele privirii ei îngrijorate şi, având în vedere că în clipa aceea nu voia câtuşi de puţin să vorbească despre moartea lui Sirius sau oricare alt subiect îngrozitor, zise:

— Cât e ceasul? Am întârziat cumva la micul dejun?

— Nu-ţi face griji din cauza asta, mama îţi aduce imediat micul dejun în cameră, are impresia că eşti subnutrit, zise Ron, dându-şi ochii peste cap. Ia spune, ce-ai mai făcut în ultima vreme?

— Mai nimic, am fost la unchiul şi mătuşa mea, ai uitat?

— Să fim serioşi! spuse Ron. Doar a venit Dumbledore să te ia!

— Nu a fost chiar aşa de interesant. Nu a vrut decât să-l ajut să convingă un profesor bătrân să se întoarcă la lucru. Îl cheamă Horace Slughorn.

— A, zise Ron, părând dezamăgit. Credeam că…

Hermione îi aruncă o privire prevenitoare lui Ron şi acesta îşi schimbă imediat atitudinea.

— … am fost sigur că a fost vorba despre aşa ceva.

— Zău? spuse Harry amuzat.

— Da… da, acum că a plecat Umbridge, era clar că o să avem nevoie de un nou profesor de Apărare contra Magiei Negre, nu-i aşa? Şi… ăă… spune-ne, cum e?

— Seamănă cu o morsă şi a fost şeful casei Viperinilor, zise Harry. Hermione, s-a întâmplat ceva?

Hermione îl privea ca şi cum ar fi aşteptat ca Harry să aibă nişte simptome ciudate din clipă-n clipă. Se grăbi să afişeze un zâmbet neconvingător.

— Nu, ce să se-ntâmple? Şi… ăă… crezi că Slughorn o să fie un profesor bun?

— Nu ştiu, zise Harry. N-are cum să fie mai rău ca Umbridge, nu?

— Ştiu pe cineva care este mai rea ca Umbridge, spuse o voce din pragul uşii.

Sora mai mică a lui Ron intră cu umerii căzuţi în cameră, având un aer irascibil.

— Bună, Harry.

— Ce-ai păţit? întrebă Ron.

— Nu mai pot, spuse Ginny, trântindu-se pe patul lui Harry. Mă scoate din minţi.

— Acum ce-a mai făcut? întrebă Hermione înţelegătoare.

— Vorbeşte cu mine ca şi cum aş avea trei ani!

— Ştiu, spuse Hermione, coborându-şi vocea. E teribil de plină de ea.

Harry fu foarte surprins să o audă pe Hermione vorbind astfel despre doamna Weasley şi înţelese de ce Ron zise supărat: — Chiar nu puteţi să nu vă mai luaţi de ea, măcar pentru cinci secunde?

— Aşa, bravo, ia-i apărarea, se răsti Ginny. Ştim cu toţii că nu mai poţi după ea.

Harry avu impresia că nu era o replică potrivită dacă era într-adevăr vorba despre doamna Weasley şi începu să creadă că exista ceva ce îi scăpa, aşa că se hotărî să întrebe:

— Despre cine…?

Dar primi răspunsul înainte să apuce să termine de rostit întrebarea. Uşa de la cameră se dădu din nou de perete şi Harry se acoperi instinctiv până la bărbie, trăgând atât de tare de plapumă, încât Hermione şi Ginny alunecară de pe pat.

În prag stătea o tânără de o frumuseţe răpitoare, care îţi tăia respiraţia. Era înaltă şi mlădioasă, cu părul lung şi blond, şi părea să radieze o uşoară strălucire argintie. Iar elementul care completa întruchiparea perfecţiunii era faptul că ducea o tavă încărcată cu mâncare.

— 'Arrry, zise ea cu o voce guturală. De când nu te-am mai văzut!

Când intră repede în cameră şi se duse spre Harry, doamna Weasley apăru din spatele ei, urmând-o destul de supărată.

— Nu era nevoie să aduci tu tava, tocmai voiam să o fac eu!

— Este plăcerrrea mea, spuse Fleur Delacour, punând tava pe genunchii lui Harry şi aplecându-se să-l sărute pe ambii obraji.

Harry avu senzaţia că îl ardea locul unde îl atinseseră buzele ei.

— Mi-a fost dorrr de el. O mai ţii minte pe sorrra mea, Gabrrrielle? Toată ziua vorrrbeşte numai desprrre 'Arrry Potter. O să se bucurrre tarrre mult să te vadă.

— A… este şi ea aici? zise Harry răguşit.

— O, nu, prrrostuţule, spuse Fleur râzând cristalin, varrra viitoarrre, când o să ne… darrr n-ai aflat încă?

Fleur o privi pe doamna Weasley mustrător, cu ochii măriţi.

— Nu am apucat să-i spunem, zise doamna Weasley.

Fleur se întoarse din nou spre Harry, dându-şi pe spate părul lung, astfel încât o biciui pe doamna Weasley peste faţă.