Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Vrăjitorul se lovi peste frunte cu o mână grăsuţă.

— Semnul Întunecat, mormăi el. Ştiam eu că am uitat ceva… mă rog. Oricum nu aş fi avut timp şi pentru asta. Tocmai îmi finisam tapiţeria când aţi intrat.

Oftă adânc, astfel încât îi fluturară capetele mustăţii.

— Vrei să te ajut să faci curat? întrebă Dumbledore politicos.

— Chiar te rog, zise celălalt.

Cei doi se aşezară spate-n spate. Vrăjitorul înalt şi subţire şi cel scund şi rotofei făcură aceeaşi mişcare largă din baghetă.

Mobila zbură înapoi la locul ei, obiectele se refăcură în aer, penele intrară la loc în perne, iar cărţile rupte se reparară singure, aşezându-se în bibliotecă; lămpile cu ulei se întoarseră pe măsuţe şi se aprinseră din nou; un număr destul de mare de fragmente din ramele de argint pentru fotografii traversară camera în zbor şi se aranjară în perfectă ordine pe un birou; peste tot se reparară tăieturi, crăpături şi găuri; pereţii se curăţară singuri.

— Spune-mi, ce sânge ai folosit? întrebă Dumbledore, acoperind bătăile pendulei care tocmai fusese reparată.

— Pe pereţi? De dragon, strigă vrăjitorul pe care îl chema Horace, în timp ce candelabrul se lipea din nou de tavan, clăncăind şi huruind din toate articulaţiile.

Se auzi o bufnitură puternică dinspre pian şi după aceea se lăsă tăcerea.

— Da, de dragon, repetă vrăjitorul pe un ton detaşat. Era ultima mea sticlă şi să ştii că se vinde foarte scump în clipa de faţă. Totuşi cred că aş putea să-l refolosesc.

Făcu câţiva paşi anevoie şi luă o sticluţă transparentă de pe un dulap, pe care o ţinu la lumină, examinând lichidul dens din ea.

— Hm. Are particule de praf.

Puse sticluţa la loc în dulap şi oftă. În clipa aceea, privirea îi căzu asupra lui Harry.

— Oho, zise el, iar ochii săi mari şi rotunzi se aţintiră imediat pe fruntea lui Harry şi pe cicatricea în formă de fulger. Oho!

— El, spuse Dumbledore, înaintând pentru a le face cunoştinţă, este Harry Potter. Harry, dânsul este un vechi prieten şi coleg al meu, Horace Slughorn.

Slughorn păru să se supere pe Dumbledore, zicând cu viclenie:

— Ai crezut că aşa o să mă poţi convinge, aşa-i? Ei bine, răspunsul este „nu”, Albus.

Trecu furtunos pe lângă Harry, având expresia unui om care încerca să reziste tentaţiei.

— Totuşi bănuiesc că putem să bem ceva împreună, nu-i aşa? întrebă Dumbledore. Măcar atât, de dragul vremurilor bune?

Slughorn ezită.

— Bine, dar doar un pahar, zise el fără amabilitate.

Dumbledore îi zâmbi lui Harry şi îi făcu semn să ia loc pe un fotoliu destul de asemănător cu cel pe care îl imitase Slughorn cu puţin timp în urmă. Fotoliul era chiar lângă şemineul care tocmai fusese readus la viaţă şi lângă o lampă cu ulei. Harry se aşeză, având impresia că, dintr-un motiv sau altul, Dumbledore voia să îl ţină cât mai la vedere. Bineînţeles, când Slughorn se întoarse spre ei, aducând paharele, privirea îi căzu direct asupra lui Harry.

— Hm, zise el, uitându-se repede în altă parte, ca şi cum şi-ar fi protejat ochii. Poftim.

Îi întinse un pahar lui Dumbledore, care se aşeză neinvitat, îi aruncă tava lui Harry, pentru ca apoi să se afunde în perne, pe canapeaua reparată, tăcând îmbufnat.

— Spune-mi, Horace, cum stai cu sănătatea? întrebă Dumbledore.

— Nu prea bine, răspunse Slughorn numaidecât. Am probleme cu plămânii. Respir greu. Sufăr de reumatism. Nu mai am mobilitatea de altădată. Mă rog, era şi de aşteptat. Bătrâneţea. Oboseala.

— Totuşi trebuie să fi fost destul de mobil ca să ne poţi pregăti un asemenea spectacol într-un timp atât de scurt, zise Dumbledore. Nu cred că ai avut mai mult de trei minute, nu?

— Două, zise Slughorn deranjat şi în acelaşi timp cu mândrie. Făceam baie şi nu am auzit când s-a declanşat vraja împotriva intruşilor. Cu toate acestea, adăugă el neînduplecat, părând să îşi vină în fire, adevărul este că am îmbătrânit, Albus. Sunt un bătrân obosit, care şi-a câştigat dreptul de a duce o viaţă liniştită şi tihnită.

Nu părea să ducă lipsă de aşa ceva, îşi zise Harry, uitându-se în jur. Camera, nu prea bine aerisită, era plină de tot felul de obiecte, dar nu se putea spune că nu era o încăpere plăcută. Erau fotolii comode şi scaune pentru sprijinirea picioarelor, sticle cu băutură şi cărţi, cutii cu bomboane de ciocolată şi perne pufoase. Dacă Harry nu ar fi ştiut deja cine locuia acolo, ar fi crezut că era vorba despre o bătrânică bogată şi pretenţioasă.

— Eşti mai tânăr ca mine, Horace, spuse Dumbledore.

— Ei bine, poate că ar fi cazul să te gândeşti şi tu la pensie, zise Slughorn fără menajamente.

Ochii săi de culoarea agrişelor se opriră asupra mâinii rănite a lui Dumbledore.

— Să înţeleg că viteza de reacţie nu mai este cum era pe vremuri?

— Aşa este, spuse Dumbledore senin, trăgându-şi puţin mâneca şi dezvăluind vârfurile degetelor arse şi înnegrite, moment în care Harry simţi fiori pe şira spinării la vederea lor. Este evident că nu mai sunt la fel de rapid ca înainte. Dar pe de altă parte…

Dumbledore ridică din umeri şi întinse mâinile înlături, parcă pentru a sugera că şi bătrâneţea avea părţile ei bune, iar Harry observă că pe mâna rănită avea un inel pe care nu îşi amintea să-l mai fi văzut purtându-l până atunci: era mare, părea să fie din aur, nu era bine finisat şi avea o piatră mare, neagră şi crăpată la mijloc. Privirea lui Slughorn se opri puţin asupra inelului şi Harry îl văzu încruntându-se pentru câteva clipe.

— Deci, Horace, toate măsurile astea contra intruşilor… sunt pentru Devoratorii Morţii sau pentru mine? întrebă Dumbledore.

— Ce ar putea să vrea Devoratorii Morţii de la un bătrân amărât ca mine? întrebă Slughorn la rândul său.

— Bănuiesc că ar vrea să te facă să-ţi foloseşti talentele remarcabile pentru a soma, tortura şi ucide, spuse Dumbledore. Chiar vrei să cred că nu au venit încă să te recruteze?

Slughorn îi aruncă lui Dumbledore o scurtă privire usturătoare şi apoi mormăi:

— Nu le-am dat ocazia s-o facă. Sunt pe drumuri de un an de zile. Nu stau nicăieri mai mult de o săptămână. Mă mut dintr-o casă de Încuiaţi în alta. Proprietarii ăsteia sunt plecaţi în concediu în Insulele Canare. Mi-a plăcut aici. O să-mi pară rău când o să plec. Nu e deloc greu dacă înveţi procedura: arunci o vrajă de îngheţare asupra acestor sisteme absurde antifurt pe care le folosesc oamenii şi ai grijă să nu te vadă vecinii când aduci pianul.

— Un plan ingenios, spuse Dumbledore. Dar pare să fie o viaţă destul de solicitantă pentru un bătrân amărât care-şi doreşte un trai liniştit. Dacă te-ai întoarce la Hogwarts…

— Albus, dacă ai de gând să-mi vorbeşti despre viaţa tihnită pe care aş avea-o la şcoala aia care este ca un magnet pentru dezastre, poţi să te opreşti de pe-acum! Chiar dacă am fost mereu pe fugă, să ştii că mi-au ajuns la urechi tot felul de zvonuri de când a plecat Dolores Umbridge! Dacă aşa îţi tratezi profesorii mai nou…

— Doamna profesoară Umbridge a provocat herghelia noastră de centauri, zise Dumbledore. Horace, nu cred că tu ai fi colindat prin Pădure, spunându-le unor centauri furioşi că sunt nişte „hibrizi nenorociţi”.

— Aşa le-a zis? spuse Slughorn. Tâmpita… Nu mi-a plăcut niciodată de ea.

Harry râse pe înfundate, iar Dumbledore şi Slughorn se uitară la el.