Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Dumbledore făcu o pauză şi, deşi tonul vocii sale rămase calm şi blând, nedând vreun semn de supărare, Harry simţi că acesta emana un val de răceală şi observă că cei trei de pe canapea se apropiară şi mai mult unul de altul.

— Nu aţi făcut cum v-am rugat. Nu l-aţi tratat niciodată ca pe un fiu. Harry n-a avut parte decât de indiferenţă şi adeseori de cruzime sub acoperişul ăsta. Singurul lucru pozitiv pe care îl pot spune este c-a scăpat măcar de tratamentul înspăimântător pe care i l-aţi administrat bietului băiat care stă acum între dumneavoastră.

Mătuşa Petunia şi unchiul Vernon se întoarseră brusc, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă pe altcineva înghesuit între ei, nu pe Dudley.

— Noi… să ne fi purtat urât cu Dudley? Ce vreţi să…? începu unchiul Vernon furios, dar Dumbledore ridică un deget, făcându-i semn să tacă, iar acestuia îi pieri imediat glasul.

— Datorită magiei pe care am evocat-o acum cincisprezece ani, Harry beneficiază de o protecţie specială atât timp cât poate numi locul ăsta „casă”. Oricât de greu i-a fost aici, oricât de străin s-a simţit, oricât de chinuit a fost, i-aţi permis totuşi, contrar propriei voinţe, să locuiască aici. Magia asta n-o să mai funcţioneze în clipa în care Harry o să aibă şaptesprezece ani, cu alte cuvinte, când o să devină bărbat. Tot ce vă cer este să-l lăsaţi pe Harry să se mai întoarcă aici încă o dată, înainte de a atinge vârsta majoratului, astfel încât să fie apărat până în acel moment.

Nici unul dintre membrii familiei Dursley nu zise nimic. Dudley era puţin încruntat, ca şi cum ar fi încercat să-şi dea seama când se purtaseră părinţii săi urât cu el. Unchiul Vernon arăta de parcă i-ar fi rămas ceva în gât; însă mătuşa Petunia era neobişnuit de roşie în obraji.

— Ei bine, Harry… a sosit clipa plecării, zise Dumbledore într-un târziu, ridicându-se şi aranjându-şi pelerina lungă şi neagră. Pe curând, le spuse el soţilor Dursley şi lui Dudley, care arătau ca şi cum ar fi preferat să nu-l mai vadă niciodată, dacă ar fi depins de ei.

Dumbledore îşi puse pălăria şi ieşi repede din cameră.

— La revedere, le zise Harry grăbit rudelor sale şi îl urmă pe Dumbledore, care se opri lângă cufărul lui Harry, pe care era aşezată colivia cu Hedwig.

— În clipa asta nu e bine să ne încărcăm cu ele, spuse el, scoţându-şi din nou bagheta. O să le trimit la Vizuină, o să le găsim acolo când o să ajungem. Însă aş vrea să-ţi iei totuşi Pelerina Invizibilă cu tine… pentru orice eventualitate.

Harry îşi scoase Pelerina din cufăr, nu fără dificultate, încercând să nu-l lase pe Dumbledore să vadă ce vraişte era înăuntru. După ce o îndesă într-un buzunar al jachetei, Dumbledore îşi flutură bagheta, iar cufărul, colivia şi Hedwig se făcură nevăzute. Dumbledore mişcă bagheta încă o dată şi uşa de la intrare se deschise către strada întunecată, cufundată în ceaţa rece.

— Şi acum, Harry, să plecăm în noapte, pe urmele fascinantei ispite care este aventura.

Deşi pe tot parcursul ultimelor zile sperase cu înfrigurare că Dumbledore chiar avea să vină după el, Harry se simţea foarte ciudat în timp ce mergeau împreună pe Aleea Boschetelor. Nu mai avusese niciodată o conversaţie, în adevăratul sens al cuvântului, cu directorul, în afara Şcolii Hogwarts; de obicei, aveau un birou între ei. Îşi amintea de data trecută când se întâlniseră faţă în faţă şi asta îl făcea să se simtă şi mai stânjenit, pentru că atunci chiar ţipase la Dumbledore, de mai multe ori, şi încercase din răsputeri să distrugă câteva dintre obiectele care îi erau foarte dragi acestuia. Însă Dumbledore părea complet relaxat.

— Să ai bagheta pregătită, Harry, zise el vesel.

— Dar, domnule profesor, parcă nu aveam voie să fac vrăji în afara şcolii, nu-i aşa?

— Dacă suntem atacaţi, spuse Dumbledore, îţi dau voie să faci orice vrăji sau blesteme defensive îţi trec prin minte. Cu toate acestea, nu cred că este cazul să te temi că o să fii atacat în seara asta.

— De ce nu, domnule?

— Pentru că eşti cu mine, spuse Dumbledore sec. Putem să ne oprim, Harry.

Dumbledore se opri brusc la capătul Aleii Boschetelor.

— Bănuiesc că nu ai dat încă testul de Apariţie, am dreptate? zise el.

— Nu, spuse Harry, trebuie să fii major ca să poţi să-l dai, nu-i aşa?

— Aşa este, zise Dumbledore. Asta înseamnă că o să trebuiască să te ţii strâns de braţul meu. De cel stâng, te rog… aşa cum ai observat deja, braţul drept este destul de fragil deocamdată.

Dumbledore îi întinse braţul stâng şi Harry îl apucă.

— Perfect, spuse Dumbledore. Ei bine, să pornim la drum.

Harry simţi braţul lui Dumbledore smucindu-se şi îl strânse mai tare, iar în clipa următoare totul se cufundă în întuneric; simţi o presiune mare din toate părţile, nu mai putu să respire şi avu senzaţia că pieptul îi era strâns în nişte chingi; ochii îi fură împinşi în orbite, timpanele i se adânciră şi atunci…

Luă câteva guri zdravene de aer rece şi deschise ochii care i se umpluseră de lacrimi. Se simţea ca şi cum ar fi trecut printr-un tub foarte îngust de cauciuc. Se scurseră câteva secunde până îşi dădu seama că nu mai era pe Aleea Boschetelor. Acum stătea cu Dumbledore într-un fel de piaţă părăsită — părea să fie într-un sat, iar în mijlocul pieţei se aflau un monument ridicat în onoarea victimelor războiului şi nişte bănci. Gândirea lui Harry se coordonă cu ceea ce îi spuneau simţurile, iar el îşi dădu seama că tocmai Apăruse pentru prima dată în viaţă.

— Te simţi bine? întrebă Dumbledore grijuliu, uitându-se la el. Trebuie să treacă o vreme până te obişnuieşti cu senzaţia asta.

— Mă simt bine, zise Harry, frecându-şi urechile care păreau să fi vrut să rămână pe Aleea Boschetelor. Dar cred că prefer cozile de mătură.

Dumbledore zâmbi, aranjându-şi gulerul pelerinei de drum mai strâns în jurul gâtului şi zise:

— Pe aici.

Porni într-un ritm alert, trecu pe lângă un han gol şi alte câteva case. Ceasul de pe turla unei biserici din apropiere arăta că era aproape miezul nopţii.

— Ia spune-mi, Harry, zise Dumbledore. Te-a mai durut cumva… cicatricea?

Harry duse mâna la frunte din reflex şi îşi frecă semnul în formă de fulger.

— Nu, spuse el, şi chiar m-am mirat. Mă aşteptam să mă doară tot timpul, acum că duşmanul devine pe zi ce trece mai puternic.

Harry ridică privirea către Dumbledore şi observă că acesta părea mulţumit.

— Pe de altă parte, eu mă aşteptam să fie invers, zise Dumbledore. Lordul Cap-de-Mort a devenit în sfârşit conştient de cât de periculos era să ai acces la gândurile şi sentimentele lui. Se pare că acum foloseşte Occlumanţia împotriva ta.

— Ei bine, nu mă plâng, zise Harry, căruia nu-i era dor de visele tulburătoare şi nici de străfulgerările înspăimântătoare care îl proiectau în mintea lui Cap-de-Mort.

Cei doi cotiră şi apoi trecură pe lângă o cabină telefonică şi o staţie de autobuz. Harry se uită din nou la Dumbledore.

— Domnule profesor?

— Da, Harry.

— Ăă… unde suntem de fapt?

— Harry, acesta este încântătorul sat Budleigh Babberton.

— Şi ce facem aici?

— A, da, aşa este, nu ţi-am spus încă, zise Dumbledore. Ei bine, am zis asta de atâtea ori în ultimii ani, încât am pierdut şirul, dar se pare că iarăşi ducem lipsă de un cadru didactic. Am venit aici ca să încercăm să-l convingem pe un fost coleg de-al meu, acum pensionar, să se întoarcă să lucreze la Hogwarts.