Joanne Rowling: Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Ce-i cu el? întrebă primul ministru.

— Este limpede că suferă urmările unui Blestem Imperius aruncat fără prea multă pricepere, spuse Scrimgeour. I-a fost afectată gândirea, dar asta nu înseamnă că nu mai este periculos.

— Măcăne, atâta tot, zise primul ministru stins. Sunt convins că dacă s-ar odihni… şi ar bea mai puţin…

— Chiar acum este consultat de o echipă de vindecători de la Spitalul Sf. Mungo, de Boli şi Afecţiuni Magice. Până acum a încercat să-i sugrume pe trei dintre ei, spuse Scrimgeour. Cred că ar fi indicat să-l scoatem pentru o vreme din lumea Încuiaţilor.

— Da… în ordine… dar îşi va reveni, nu-i aşa? întrebă primul ministru neliniştit.

Scrimgeour ridică din umeri, apropiindu-se deja de şemineu.

— Păi, asta a fost cam tot ce am avut să vă spun. Vă voi ţine la curent cu schimbările ulterioare. În cazul în care voi fi prea ocupat ca să vin personal, îl voi trimite pe Fudge, aici de faţă. A acceptat să rămână pe post de consilier.

Fudge încercă în zadar să zâmbească, reuşindu-i doar o grimasă care lăsa impresia că suferea de o durere de măsele. Scrimgeour căuta deja prin buzunare praful misterios care făcea focul să devină verde. Primul ministru îi privi deznădăjduit pe cei doi pentru câteva clipe şi apoi nu-şi mai putu reprima cuvintele pe care dorise să le rostească încă de la început.

— Dar sunteţi vrăjitori! Aveţi puteri magice! Se presupune că puteţi să rezolvaţi orice problemă!

Scrimgeour se întoarse încet în loc, schimbă nişte priviri sceptice cu Fudge, care de data aceasta chiar reuşi să zâmbească, şi zise pe un ton binevoitor:

— Problema este că şi inamicul are puteri magice, domnule prim-ministru.

Acestea fiind zise, cei doi vrăjitori păşiră pe rând în flăcările de un verde aprins şi dispărură.

La câţiva kilometri depărtare, ceaţa rece care se lipise de ferestrele de la biroul primului ministru plutea pe deasupra unui râu murdar care şerpuia printre nişte maluri neîngrijite, presărate cu gunoaie. Pe fundal se vedea hornul imens al unei mori abandonate, care dădea o notă sumbră, de rău augur. Nu se auzea nimic, exceptând susurul apei întunecate, şi nu se vedea nici un semn de viaţă, în afara unei vulpi costelive, care se apropiase de apă ca să miroasă un ambalaj de cartofi prăjiţi rămas în iarba înaltă.

Chiar atunci se auzi un pocnet delicat şi pe mal apăru din senin o siluetă zveltă, care purta glugă. Vulpea încremeni prevăzătoare, cu ochii fixaţi asupra fenomenului straniu şi nemaiîntâlnit. Pentru câteva clipe, silueta păru să încerce să stabilească unde se afla şi apoi se îndepărtă cu paşi mari, uşori, cu pelerina foşnindu-i pe iarbă în urma ei.

Un al doilea poc mai puternic însoţi materializarea unei alte siluete cu glugă.

— Stai puţin!

Vulpea se sperie de strigătul tăios şi se lăsă cât mai jos, lipindu-se de iarbă. Sări din ascunzătoare şi o luă la fugă pe mal. Un fulger verde fu urmat de un scheunat şi vulpea căzu la pământ fără suflare.

A doua siluetă întoarse animalul cu vârful pantofului.

— Era o vulpe obişnuită, zise pe un ton tranşant o femeie care purta şi ea glugă. Am crezut că era un Auror — Cissy, stai puţin!

Însă silueta urmărită, care se oprise o clipă şi se uitase înapoi la fulgerul verde, îşi continua drumul, înaintând pe acelaşi mal unde fusese ucisă vulpea.

— Cissy… Narcissa… ascultă-mă…

A doua femeie o ajunse din urmă pe prima şi o apucă de braţ, dar aceasta şi-l trase repede înapoi.

— Du-te înapoi, Bella!

— Trebuie să mă asculţi!

— Am ascultat ce-ai avut de spus. Am luat o hotărâre. Lasă-mă în pace!

Femeia care răspundea la numele de Narcissa ajunse în partea de sus a malului, unde se găsea un gard vechi dincolo de care se afla o stradă pavată îngustă. Cealaltă femeie, Bella, o urmă îndeaproape. Se opriră şi se uitară la rândurile de case vechi din cărămidă, cu ferestrele întunecate şi sumbre.

— Aici locuieşte? întrebă Bella pe un ton dispreţuitor. Chiar aici? În magherniţa asta de Încuiaţi? Cred că suntem primele din lumea noastră care au pus vreodată piciorul într-un asemenea loc…

Dar Narcissa nu era atentă la ce spunea cealaltă femeie; trecuse printr-o gaură din gardul ruginit şi traversa deja strada.

— Cissy, stai puţin!

Bella merse după ea, cu pelerina fluturându-i în urmă, şi o văzu pe Narcissa luând-o grăbită pe o alee dintre case care dădea într-o alta aproape identică. O parte dintre felinare erau stricate, iar cele două femei fugeau printre petice de lumină şi beznă. Urmăritoarea îşi ajunse din urmă perechea la o cotitură şi de data aceasta reuşi să o prindă strâns de braţ, întorcând-o cu faţa spre ea.

— Cissy, nu poţi să faci aşa ceva, nu poţi să ai încredere în el.

— Dar Lordul Întunecat are încredere în el, nu-i aşa?

— Cred… că Lordul Întunecat… se înşală în privinţa lui, zise Bella cu răsuflarea întretăiată, iar ochii îi scânteiară pentru câteva clipe de sub glugă când se uită în jur, pentru a se asigura că erau într-adevăr singure. În orice caz, ni s-a spus să nu vorbim cu nimeni despre plan. Vrei să încalci cuvântul Lordului Întunecat…?

— Dă-mi drumul, Bella! se răsti Narcissa, scoţându-şi bagheta de sub pelerină şi îndreptând-o ameninţător către chipul femeii.

Bella se mulţumi să râdă.

— Cissy, sunt sora ta! Doar n-ai de gând să…

— Acum sunt în stare de orice, zise Narcissa abia şoptit, cu o nuanţă de nebunie în glas.

Îşi coborî bagheta de parcă ar fi fost un cuţit. Urmă un al doilea fulger şi Bella îi dădu drumul imediat surorii ei, ca şi când s-ar fi ars la mână.

— Narcissa!

Dar Narcissa pornise repede mai departe. Sora ei o urmă în continuare, frecându-şi mâna şi păstrând distanţa de data aceasta, în timp ce avansau în interiorul labirintului de case de cărămidă părăsite. Până la urmă, Narcissa grăbi pasul şi o luă pe strada Fusului, dominată de silueta impunătoare şi apăsătoare a hornului morii. Paşii Narcissei răsunară pe pietre, în timp ce trecu pe sub ferestrele sparte sau acoperite cu scânduri, până când ajunse la ultima casă, unde, într-o cameră de la parter, dincolo de draperiile trase, pâlpâia o lumină.

Bătu la uşă înainte să o ajungă din urmă Bella, care acum blestema în şoaptă. Aşteptară împreună în prag, gâfâind uşor şi inspirând mirosul râului murdar, purtat de vânt până la ele. Trecură câteva clipe, apoi auziră o mişcare în spatele uşii care se întredeschise în scurt timp. Prin crăpătura uşii văzură o fâşie dintr-un bărbat, cu chipul încadrat de două perdele de păr negru, era palid şi cu ochii negri.

Narcissa îşi dădu gluga pe spate. Avea pielea atât de albă, încât părea să strălucească în întuneric. Părul lung şi blond, care îi ajungea până la brâu, îi dădea aerul unui înecat.

— Narcissa! zise bărbatul, deschizând uşa ceva mai mult, astfel încât lumina să cadă şi pe ea şi pe sora ei. Ce surpriză plăcută!

— Severus, zise ea într-o şoaptă forţată. Pot să-ţi vorbesc? Este vorba despre o urgenţă.

— Sigur că da.

Bărbatul se dădu înapoi, făcându-i loc să intre în casă. Sora ei o urmă, fără să fie invitată, având în continuare gluga trasă pe cap.

— Plesneală, spuse ea tăios.

— Bellatrix, răspunse el.

Gura i se arcui şi surâse oarecum batjocoritor, închizând uşa cu un zgomot metalic.