Joanne Rowling: Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Zău? spuse primul ministru mânios.

— Nu pot să neg că suntem cu moralul la pământ la minister, zise Fudge. Toată povestea asta, plus ce s-a întâmplat cu Amelia Bones.

— Cu cine?

— Cu Amelia Bones. Şefa Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice. Credem că Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit a ucis-o chiar el, pentru că era o vrăjitoare foarte talentată şi dovezile sugerează că i-a ţinut piept cât a putut.

Fudge îşi drese vocea şi păru să facă un efort ca să nu-şi mai învârtă melonul.

— Dar s-a scris în ziare despre moartea ei, spuse primul ministru uitând pentru o vreme că era mânios. În ziarele noastre. Amelia Bones… nu au spus decât că era o femeie de vârsta a doua care locuia singură. A fost o crimă înfiorătoare, nu-i aşa? Şi a fost foarte mediatizată. Ştiţi, poliţia este depăşită de situaţie.

Fudge oftă.

— Păi, nici nu este de mirare, dacă te gândeşti că a fost omorâtă într-o cameră închisă pe dinăuntru. Noi însă ştim exact cine este vinovatul, dar asta nu ne ajută cu nimic la prinderea lui. Apoi a mai fost şi cazul lui Emmeline Vance, poate că nu aţi auzit de ea…

— O, ba da, spuse primul ministru. A fost ucisă la câteva case depărtare. Ziarele au exploatat subiectul până la epuizare: „Legea încălcată chiar în grădina primului ministru”…

— Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, zise Fudge care abia dacă îl mai asculta pe primul ministru, Dementorii mişună peste tot, atacând oameni în stânga şi în dreapta…

Existase cândva o vreme mai liniştită din multe puncte de vedere, când primul ministru nu ar fi înţeles această frază, însă între timp devenise mai înţelept.

— Dementorii nu sunt cei care-i păzesc pe prizonierii din Azkaban? întrebă el prevăzător.

— Ba da, răspunse Fudge obosit. Asta până de curând. Au părăsit închisoarea şi i s-au alăturat Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit. Trebuie să recunosc că a fost o mare lovitură pentru noi.

— Dar, îngăimă primul ministru, copleşit de un val de groază, nu mi-aţi spus chiar dumneavoastră că sunt nişte fiinţe care absorb fericirea şi speranţa din oameni?

— Ba da, despre ei este vorba. Şi mişună peste tot, de-asta este totul acoperit de ceaţă.

Primul ministru se aşeză vlăguit pe cel mai apropiat scaun; i se înmuiaseră genunchii. Simţi că îl ia cu leşin la gândul că acele creaturi invizibile pluteau prin oraşe şi sate, sădind disperare şi deznădejde în casele electoratului său.

— Domnule Fudge, este grav, trebuie să faceţi ceva! Este responsabilitatea dumneavoastră ca ministru al Magiei!

— Domnule prim-ministru, doar nu vă închipuiţi că mai sunt ministrul Magiei după tot ce s-a întâmplat. Am fost concediat acum trei zile. De două săptămâni încoace, vrăjitorimea a cerut sus şi tare să fiu destituit. În tot mandatul meu, niciodată nu mi-a fost dat să-i văd atât de uniţi! zise Fudge încercând să zâmbească.

Primul ministru rămase fără cuvinte. Deşi era indignat de postura în care fusese pus, îi era milă de bărbatul amărât din faţa sa.

— Îmi pare nespus de rău, zise el într-un sfârşit. Pot să vă ajut cu ceva?

— Vă mulţumesc, domnule prim-ministru, dar nu aveţi cu ce să mă ajutaţi. Am fost trimis aici pentru a vă pune la curent cu ultimele evenimente şi pentru a vă face cunoştinţă cu cel care m-a înlocuit. Sincer să fiu, mă aşteptam să fi sosit până acum, dar este foarte ocupat în clipa de faţă, sunt foarte multe de rezolvat.

Fudge se întoarse spre portretul omuleţului urât care purta acea perucă lungă şi argintie; acum, acesta se scărpina în ureche cu vârful unei pene de scris.

Observându-l pe Fudge, tabloul i se adresă:

— Soseşte imediat, îi scrie lui Dumbledore; mai are puţin şi termină.

— Sper să aibă mai mult noroc decât am avut eu, spuse Fudge cu o notă de amărăciune în glas, pentru prima dată în seara aceea. I-am scris lui Dumbledore de două ori pe zi pe parcursul ultimelor două săptămâni, dar este de neclintit. Dacă ar fi fost pregătit să îl convingă pe băiat, eu aş fi fost şi acum… mă rog, poate că Scrimgeour va reuşi unde eu am eşuat.

Fudge rămase tăcut şi evident îndurerat, dar portretul sparse liniştea aproape instantaneu şi zise clar, pe un ton oficial:

— Primului ministru al Încuiaţilor: trebuie să avem o întrevedere. Rog răspundeţi urgent. Rufus Scrimgeour, ministrul Magiei.

— Da, da, în ordine, spuse primul ministru oarecum confuz şi abia dacă tresări când flăcările din şemineu se făcură din nou verzi ca smaraldul, se înălţară şi în mijlocul lor apăru învârtindu-se un al doilea vrăjitor, care păşi pe covorul vechi câteva clipe mai târziu.

Fudge se ridică. Primul ministru ezită puţin şi apoi îi urmă exemplul, urmărindu-l pe noul venit, care se îndreptă, îşi scutură roba lungă şi neagră şi se uită în jur.

Primul lucru care îi trecu prin minte primului ministru fu că Rufus Scrimgeour semăna cu un leu bătrân. Avea o coamă de păr şaten-roşcat şi sprâncenele stufoase înspicate, ochii ageri căprui spre galben priveau lumea din spatele ochelarilor cu rame metalice şi avea o anumită eleganţă sprintenă, care inspira forţă, în ciuda faptului că şchiopăta puţin. Aspectul său sugera un caracter viclean şi puternic. Primul ministru bănui de ce, într-o perioadă atât de dificilă, vrăjitorimea prefera să fie condusă de Scrimgeour, şi nu de Fudge.

— Îmi pare bine, îl întâmpină primul ministru politicos, întinzându-i mâna.

Scrimgeour o strânse doar pentru o clipă, examinând camera, şi apoi scoase bagheta din interiorul robei.

— V-a spus totul Fudge? întrebă el, îndreptându-se cu paşi mari spre uşă şi atingând cu bagheta broasca.

Primul ministru o auzi închizându-se singură.

— Păi… da, zise el. Să ştiţi că aş prefera ca uşa să rămână deschisă.

— Şi eu aş prefera să nu fiu întrerupt, zise Scrimgeour concis, şi nici urmărit, adăugă el îndreptând bagheta către ferestrele care fură acoperite îndată de draperii. În ordine, sunt un om foarte ocupat, aşa că ar fi bine să trecem la subiect. În primul rând, trebuie să discutăm despre măsurile de pază în ceea ce vă priveşte.

Primul ministru răspunse, redobândindu-şi prestanţa:

— Sunt cât se poate de mulţumit de măsurile de pază actuale, aşa că nu…

— Noi nu suntem deloc mulţumiţi de ele, interveni Scrimgeour. Nu-i văd bine pe Încuiaţi dacă primul ministru o să cadă sub stăpânirea Blestemului Imperius. Asistentul pe care l-aţi angajat de curând, cel din camera alăturată…

— N-am de gând să-l concediez pe Shacklebolt, dacă asta sugeraţi! zise primul ministru cu patimă. Este deosebit de eficient, face într-o zi de lucru mai mult decât fac alţii în trei…

— Asta pentru că este vrăjitor, spuse Scrimgeour fără să schiţeze un zâmbet. Un Auror foarte priceput, care a fost trimis să vă asigure protecţia.

— Staţi puţin, zise primul ministru pe un ton hotărât. Nu puteţi să infiltraţi oameni în biroul meu şi să decideţi cine lucrează pentru mine şi cine nu…

— Parcă eraţi mulţumit de Shacklebolt. V-aţi răzgândit cumva? întrebă Scrimgeour tăios.

— Sunt mulţumit de el, mai bine zis, eram…

— Atunci înseamnă că nu este nici o problemă, nu-i aşa? zise Scrimgeour.

— Păi… atât timp cât Shacklebolt continuă să fie un angajat… model, zise primul ministru fără prea multă convingere, dar Scrimgeour parcă nici nu-l mai asculta.

— Să trecem mai departe. Herbert Chorley, ministrul dumneavoastră adjunct, continuă el. Cel care distrează oamenii prefăcându-se că este o raţă.