Joanne Rowling: Harry Potter şi Camera Secretelor

Era şapte jumătate, când, în sfârşit, extenuat, o auzi pe Mătuşa Petunia, chemându-l.

— Hai, vino! Şi calcă pe ziar!

Harry intră bucuros în umbra bucătăriei care sclipea de curăţenie. Pe frigider se afla prăjitura acelei seri, un morman enorm de frişcă, ornat cu violete din zahăr. O pulpă de porc se rumenea la cuptor.

— Mănâncă repede! Familia Mason trebuie să sosească din clipă în clipă, se răsti Mătuşa Petunia, arătându-i două felii de pâine şi o bucată de brânză.

Era deja îmbrăcată cu rochia ei de seară, roz-somon.

Harry se spălă pe mâini şi se năpusti asupra cinei sale jalnice. În clipa în care termină, Mătuşa Petunia îi şi luă farfuria din faţă.

— Sus! Grăbeşte-te!

Pe când trecea prin faţa uşii de la sufragerie, Harry îi zări pe Unchiul Vernon şi pe Dudley, în sacou şi cravată. Abia urcase scările, când se auzi soneria şi Unchiul Vernon, furios, apăru în capul scărilor.

— Ţine minte băiete, un sunet şi…

Harry se duse la el în cameră în vârful picioarelor şi se strecură înăuntru, închise uşa şi dădu să se trântească pe pat.

Problema era că patul era deja ocupat de altcineva!…

Harry reuşi cu greu să se stăpânească să nu ţipe. Micuţa creatură de pe pat avea urechi mari, ca de liliac, şi ochi mari, verzi, bulbucaţi, cât nişte mingi de tenis. Harry îşi dădu imediat seama că erau aceiaşi ochi care îl priviseră de dimineaţă din gardul viu.

În timp ce se uitau ochi în ochi, Harry auzi vocea lui Dudley din hol:

— Pot să vă iau hainele, doamnă şi domnule Mason?

Creatura se dădu jos din pat şi se înclină atât de tare, mai să atingă covorul cu vârful nasului său lung şi subţire. Harry observă că era îmbrăcată cu ceva care semăna cu o faţă de pernă veche, cu găuri pentru mâini şi picioare.

— Ăăă… bună…, zise Harry, pe un ton nervos.

— Harry Potter! zise creatura, cu o voce piţigăiată care, spre groaza lui Harry, se putea auzi prea bine de jos. De atâta timp vroia Dobby să vă cunoască, domnule… e aşa o onoare…

— M-Mulţumesc, zise Harry, lipindu-se de perete, până la scaunul de la birou şi adâncindu-se în el, lângă Hedwig, care dormea dusă în colivia ei încăpătoare. Ar fi vrut să întrebe „Ce eşti tu?”, dar se temu să nu pară nepoliticos, aşa că întrebă:

— Cine sunteţi dumneavoastră?

— Dobby, domnule. Doar Dobby, atât! Sunt spiriduşul unei case, răspunse creatura.

— A, da? zise Harry. Hm… nu vreau să fiu nepoliticos, dar nu este cel mai bun moment să am un spiriduş în camera mea…

Din sufragerie răsună râsul Mătuşii Petunia, fals şi strident. Spiriduşul se luă cu mâinile de cap.

— Nu că nu sunt încântat de cunoştinţă, zise Harry repede, dar de ce ai venit la mine, pot să te ajut cu ceva?

— Ah, da, domnule, zise Dobby, devenind serios. Dobby a venit să-ţi spună, domnule… O, e foarte greu, domnule… Dobby nu ştie de unde să înceapă…

— Stai jos, zise Harry, politicos, arătând spre pat.

Spre disperarea lui, spiriduşul izbucni într-un plâns zgomotos.

— Să… să stau jos… niciodată… niciodată! …

Lui Harry i se păru că vocile de jos se opriseră.

— Îmi pare rău, şopti el, n-am vrut să te jignesc sau ceva de genul ăsta…

— Să îl jigneşti pe Dobby, cum aşa, domnule?! hohoti spiriduşul. Dobby nu a fost poftit niciodată să stea jos… ca un egal …

Spunând tot timpul „Şşt!” şi încercând să-l liniştească, în acelaşi timp, Harry îl conduse pe Dobby până la pat. Spiriduşul se aşeză, sughiţând, părând o păpuşă uriaşă şi foarte urâtă. În sfârşit, reuşi să-şi stăpânească sughiţul şi suspinele şi rămase cu ochii săi mari şi verzi aţintiţi asupra lui Harry, cu o expresie de profundă adoraţie.

— Se pare că nu prea ai întâlnit vrăjitori cumsecade…

Dobby clătină capul dintr-o parte în alta şi se ridică fără de veste, lovindu-se cu capul de fereastră şi strigând:

— Dobby, foarte rău! Rău de tot!

— Opreşte-te!… Ce faci? întrebă Harry, stupefiat.

Îl dezlipi de fereastră şi îl aduse iar pe pat.

Hedwig se trezise cu un ţipăt deosebit de puternic şi lovea cu putere barele coliviei.

— Dobby a trebuit să se pedepsească, domnule, zise spiriduşul care se uita dintr-o dată cruciş. Dobby aproape că şi-a vorbit familia de rău, domnule…

— Familia ta?

— Familia de vrăjitori, pe care o slujeşte Dobby, domnule… Dobby este un spiriduş căruia îi este destinat să servească numai o singură familie, pentru totdeauna…

— Ei ştiu că eşti aici? întrebă Harry, curios.

Dobby se cutremură.

— O, nu, domnule, nu… Dobby va trebui să se pedepsească aspru pentru această vizită, domnule. Dobby va trebui să-şi prindă urechile în uşa de la cuptor timp de două ore pentru asta. Dacă ar şti, domnule…

— Dar nu o să observe dacă o să ai urechile prinse în cuptor?

— Nu cred. Dobby trebuie să se pedepsească întotdeauna pentru ceva, domnule. Ei îl lasă pe Dobby să se pedepsească ori de câte ori vrea, domnule, ba chiar îi dau pedepse suplimentare, uneori…

— Dar de ce nu pleci de la ei? De ce nu evadezi?

— Un spiriduş trebuie să fie eliberat, domnule, iar familia lui nu-l va elibera niciodată pe Dobby… Dobby va trebui să o slujească până la moarte, domnule…

Harry îl urmărea atent.

— Şi eu care credeam că eu sunt pedepsit pentru că mai am de stat încă o lună aici, zise el. În comparaţie cu familia ta, familia Dursley pare aproape umană. Şi nu te poate ajuta nimeni? Eu, de pildă…

În aceeaşi clipă, Harry şi-ar fi dorit să nu fi scos nici un cuvânt. Dobby se cufundase iar într-o mare de mulţumiri zgomotoase.

— Te rog, îi şopti Harry, speriat, taci, te rog! Dacă te aud… dacă află familia Dursley că eşti aici…

— Harry Potter întreabă dacă îl poate ajuta pe Dobby… Dobby auzise de faima dumneavoastră, dar Dobby nu ştia cât de bun sunteţi, domnule…

Harry, care simţea că era neobişnuit de aprins la faţă, îi spuse:

— Orice ai auzit despre măreţia mea sunt simple aiureli! Nici măcar nu sunt primul din clasă, Hermione este cea care…

Dar se opri pentru că nu vroia să sufere, gândindu-se la Hermione.

— Harry Potter este modest şi bun, zise Dobby, plin de respect, iar ochii săi sferici străluciră de emoţie. Harry Potter nu vorbeşte de triumful său asupra Celui-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit…

— Cap-de-Mort? întrebă Harry.

Dobby îşi acoperi urechile şi se văită:

— Ah, nu-i pronunţaţi numele, domnule! Nu i-l pronunţaţi, vă rog!

— Iartă-mă, ştiu că unora le este greu să vorbească despre el. De exemplu, Ron, prietenul meu…

Şi iar se opri. Şi la Ron îi era greu să se gândească…

Dobby se aplecă spre Harry, cu ochii cât cepele.

— Dobby a auzit, zise el răguşit, că Harry Potter s-a întâlnit cu Lordul Întunericului pentru a doua oară, acum câteva săptămâni… de care a scăpat iar…

Harry aprobă din cap şi ochii lui Dobby se umplură subit de lacrimi.

— Ah, domnule, suspină el, înfundându-şi faţa în colţul feţei de pernă cu care era îmbrăcat. Harry Potter este viteaz şi curajos. A înfruntat atâtea pericole! Dar Dobby a venit să îl apere pe Harry Potter, să-l prevină, chiar dacă apoi trebuie să-şi bage urechile în cuptor… Harry Potter nu trebuie să se întoarcă la Hogwarts!