Joanne Rowling: Harry Potter şi Camera Secretelor

— Dar tatăl tău… maşina asta…

Fred spuse, râzând:

— Da, tata este pasionat după toate chestiile care au legătură cu Încuiaţii, magazia noastră este plină cu astfel de lucruri. Le desface în bucăţi, apoi le vrăjeşte şi le asamblează la loc. Dacă s-ar face un raid în casa noastră, tata ar fi primul care ar fi arestat. Mama e foarte supărată din cauza asta.

— Aia e strada principală, zise George, uitându-se peste parbriz. Ajungem în zece minute… La timp, tocmai se luminează de ziuă…

La est apăruse o linie rozalie.

Fred coborî maşina mai spre pământ şi Harry zări pâlcuri de copaci şi terenuri agricole.

— Suntem puţin în afara satului, spuse George, dragul nostru St. Catchpole…

Maşina zbura din ce în ce mai jos. Printre pomi se zărea acum marginea unui soare de un roşu-strălucitor.

— Victorie! zise Fred când, cu o uşoară bufnitură, atinseră pământul.

Aterizară lângă un garaj dărăpănat, într-o curte mică, şi Harry văzu pentru prima oară casa lui Ron.

Arăta de parcă la început fusese o cocină de porci, în jurul căreia se adăugaseră camere pe parcurs, până se formaseră mai multe etaje, atât de spiralate, de parcă ar fi fost susţinute numai prin magie (cum probabil că şi era, îşi aminti Harry). Pe acoperişul roşu se vedeau patru sau cinci hornuri. În faţa intrării era înfiptă o plăcuţă, pe care scria „Vizuina”. În jurul uşii se aflau nişte cizme şi un cazan ruginit. Mai multe găini maronii se foiau prin curte.

— Nu este mare lucru, zise Ron.

— Este minunat , zise Harry, bucuros, gândindu-se la Aleea Boschetelor.

Coborâră din maşină.

— Acum urcăm cu multă grijă, zise Fred, şi aşteptăm să ne cheme mama la micul dejun. Apoi tu, Ron, cobori în fugă şi zici „Mami, uite cine a venit aseară!”, iar ea o să fie foarte fericită să-l vadă pe Harry şi nimeni nu va şti că am luat maşina!

— Exact, zise Ron. Vino, Harry, eu dorm la…

Ron se înverzi deodată, cu ochii aţintiţi spre casă. Ceilalţi trei se întoarseră, în direcţia privirii lui.

Doamna Weasley mărşăluia prin curte, speriind găinile, şi era uimitor, pentru o femeie scundă, plinuţă şi cu o expresie binevoitoare pe faţă, cât de bine putea să semene în acele momente cu un jandarm.

— Ah! făcu Fred.

— Doamne! zise George.

Doamna Weasley se proţăpi în faţa lor, cu mâinile în şolduri, privind când la o faţă vinovată, când la alta. Purta un şorţ înflorat, din buzunarul căruia ieşea o baghetă magică.

— Aşa, deci…, făcu ea.

— Bună dimineaţa, mami, spuse George, cu o voce care se vroia mieroasă, victorioasă.

— Aveţi vreo idee cât de îngrijorată am fost? zise doamna Weasley, şoptit, ceea ce nu prevedea nimic bun.

— Iartă-ne, mamă, dar ştii tu, a trebuit să…

Tuturor celor trei băieţi ai doamnei Weasley, deşi mult mai înalţi decât ea, li se înmuiară genunchii, în momentul în care furia ei se revărsă asupra lor.

— Paturile goale! Nici un bilet! Maşina dispărută… Dacă aţi fi avut un accident?… Eram înnebunită de grijă… Şi vouă, ce vă pasă?… Nu v-a păsat niciodată… Ei, lasă că vine tatăl vostru acasă!… N-am avut niciodată asemenea probleme cu Bill, Charlie sau cu Percy…

— Perfectul Percy, bombăni Fred.

— NU-I AJUNGI NICI LA DEGETUL MIC LUI PERCY! ţipă doamna Weasley, înfigându-şi un deget în pieptul lui Fred. Aţi fi putut muri, aţi fi putut fi văzuţi , aţi fi putut să-l faceţi pe tatăl vostru să-şi piardă slujba…

Părea că durase ore întregi… Doamna Weasley ţipase până răguşise, după care se întoarse spre Harry, care se dădu un pas înapoi.

— Mă bucur tare mult să te văd, Harry, dragule, spuse ea. Vino să mănânci ceva!

Se întoarse şi intră în casă, iar Harry, după ce îi aruncă o privire descumpănită lui Ron, care dădu din cap, încurajator, o urmă înăuntru.

Bucătăria era mică şi cam îngrămădită. În mijloc se afla o masă de lemn, cu scaune, şi Harry se aşeză pe marginea unui scaun, uitându-se în jur. Nu mai fusese niciodată într-o casă de vrăjitori.

Pe ceasul de pe peretele din faţă exista o singură limbă şi nu avea cifre deloc. Pe margine erau scrise lucruri de genul: „Ora ceaiului”, „Ora de hrănit găinile” sau „Ai întârziat”. Deasupra şemineului, erau cărţi puse pe trei rânduri, ale căror titluri sunau cam aşa: „Vrăjiţi-vă propria brânză”, „Farmece şi prăjituri”, „Petreceri magice!” Şi dacă nu îl înşela auzul, radioul vechi, de lângă chiuvetă, tocmai anunţase: „Ora Vrăjilor, cu celebra vrăjitoare-cântăreaţă, Celestina Warbeck”.

Doamna Weasley se agita în jurul lor, gătind micul dejun, puţin absentă, aruncând priviri crunte fiilor ei, în timp ce punea nişte cârnaţi în tigaie, bombănind din când în când câte ceva, de genul „Nu ştiu ce-a fost în mintea voastră” sau „N-aş fi crezut niciodată”.

— Tu n-ai nici o vină, scumpul meu, îl linişti ea pe Harry, punându-i opt sau nouă cârnaţi în farfurie. Arthur şi cu mine ne-am făcut griji pentru tine. Chiar astă-noapte ne gândeam să mergem să te luăm noi înşine, dacă nu i-ai fi răspuns lui Ron până vineri. Dar chiar aşa (acum îi mai punea şi trei ouă ochiuri în farfurie), să zbori cu o maşină ilegală până în capătul celălalt al ţării… Dacă vă vedea cineva?…

Flutură bagheta cu dezinvoltură peste vasele de spălat din chiuvetă, care începură să se spele singure, zăngănind încetişor în fundal.

— Era înnorat, mamă! zise Fred.

— Nu vorbi cu gura plină! se răsti doamna Weasley.

— Îl ţineau nemâncat, mamă! zise George.

— Ei, şi tu! spuse doamna Weasley, dar pe un ton mult mai îndulcit, şi începu să-i taie lui Harry felii de pâine şi să i le ungă cu unt.

Atunci se produse o diversiune, în persoana unei siluete mici, roşcate, într-o cămaşă lungă de noapte, care intră în bucătărie, după care scoase un mic chiţăit şi fugi înapoi.

— Ginny, îi zise Ron lui Harry, abia şoptit. Sora mea. A vorbit de tine toată vara!

— Da, vrea şi un autograf de la tine, Harry, râse Fred, dar întâlni privirea mamei lui, îşi plecă privirile peste farfurie şi tăcu mâlc.

Nimeni nu mai zise nimic, până nu fură spălate şi puse la loc toate cele patru farfurii, ceea ce dură surprinzător de puţin.

— Măi să fie, sunt mort de oboseală, căscă Fred, cred că mă duc să mă culc şi…

— În nici un caz, se răţoi doamna Weasley. Este vina la că nu ai dormit azi-noapte. Vei curăţa grădina de pitici în locul meu, iar s-au adunat prea mulţi şi ne scapă de sub control.

— Of, mamă…

— Şi voi doi, la fel! adăugă ea, privind spre Ron şi Fred. Tu poţi să te duci să te culci, dragule, îi spuse ea lui Harry. Nu i-ai pus tu să zboare cu maşina aia afurisită.

Dar Harry, căruia nu îi era somn, zise repede:

— Îl ajut şi eu pe Ron, nu am mai văzut niciodată o dezpiticire …

— E foarte drăguţ din partea ta, scumpule, dar e o muncă plictisitoare, zise doamna Weasley. Staţi să vedem ce are de spus Lockhart despre asta…

Şi luă o carte groasă din teancul de pe şemineu. George începu să se vaite:

— Mamă, dar ştim cum să dezpiticim o grădină.

Harry se uită la coperta cărţii din mâna doamnei Weasley. Pe toată suprafaţa ei, erau scrise cu litere aurii cuvintele: „Ghidul paraziţilor domestici” de Gilderoy Lockhart. Pe copertă era o fotografie mare a unui vrăjitor foarte chipeş, cu păr blond şi ondulat şi cu ochi albaştri. Ca peste tot în lumea magiei, poza se mişca şi vrăjitorul, despre care Harry credea că era Gilderoy Lockhart, le făcea obraznic cu ochiul. Doamna Weasley îi surâse.