Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Bill era cel mai mare frate Weasley. El şi cu cel de-al doilea frate, Charlie, terminaseră deja Hogwarts. Harry nu-i cunoscuse pe nici unul dintre ei, dar ştia că Charlie era în România, să studieze vampirii, iar Bill era în Egipt, reprezentant al Băncii Gringotts, banca vrăjitorilor.

— Nu ştiu de unde o să aibă mama şi tata bani pentru lucrurile de şcoală anul ăsta, zise George după un timp. Cinci seturi de “cărţi de Lockhart! Şi Ginny are nevoie de pelerină şi baghetă şi restul…

Harry nu zise nimic. Se simţea destul de prost. Pusă la păstrare într-un seif sub pământ, la Gringotts, în Londra, se afla o mică avere pe care i-o lăsaseră părinţii lui. Bineînţeles, numai în lumea vrăjitoriei avea bani, nu puteai să foloseşti galeoni, stecli sau cnuţi în magazinele Încuiaţilor. Nu le spusese nimic unchilor lui de contul său din bancă, nu era convins că oroarea lor faţă de magie includea şi un morman de monede de aur…

Miercurea următoare, doamna Weasley îi trezi pe toţi, dis-de-dimineaţă. După şase sandviciuri cu costiţă afumată, de persoană, se îmbrăcară de plecare şi doamna Weasley luă un ghiveci de flori de pe şemineu şi i-l arătă domnului Weasley.

— Arthur, s-au terminat, oftă ea. O să mai cumpărăm astăzi… Ei bine, musafirii întâi! După tine, Harry, scumpule!

Şi îi oferi ghiveciul.

— Ce-Ce trebuie să fac? se sperie el.

— N-a mai călătorit niciodată cu Polen Zvrr, sări Ron. Iartă-mă Harry, am uitat!

— Niciodată? întrebă domnul Weasley. Dar cum ai ajus anul trecut pe Aleea Diagon să-ţi cumperi rechizite?

— Cu metroul…

— Chiar? zise domnul Weasley încântat. Cu trenuri? Cum se numesc, de fapt…

— Nu acum, Arthur, spuse doamna Weasley. Polenul Zvrr este mult mai rapid, dragule, dar, Dumnezeule, dacă nu l-ai mai folosit până acum…

— O să fie totul bine, mamă, zise Fred. Harry, uită-te la noi, mai întâi.

Luă puţin polen de pe florile din ghiveci, se duse în faţa şemineului şi îl aruncă în flăcări.

Cu un vuiet, focul deveni verde-smarald şi se făcu mai mare ca Fred, care păşi în mijlocul văpăii şi strigă: „Aleea Diagon!” Şi dus a fost!

— Trebuie să vorbeşti foarte clar, dragule, îi zise doamna Weasley lui Harry, în timp ce George îşi băgase mâna în ghiveci. Şi ai grijă să ieşi prin grătarul care trebuie…

— Prin ce? zise Harry, neliniştit, în timp ce focul se înteţi din nou şi îl absorbi şi pe George.

— Păi, vezi tu, sunt foarte multe locuri prin care poţi să ieşi, dar dacă ai vorbit clar…

— Va fi bine, Molly, nu-ţi mai face atâtea probleme, zise domnul Weasley, luând şi el nişte Polen Zvrr.

— Dar, dragă, dacă se pierde, cum i-am explica unchiului şi mătuşii lui?

— Nu s-ar supăra, nici o grijă, o asigură Harry. Dudley ar crede că este o glumă bună că m-am pierdut într-un şemineu, nu vă faceţi griji din pricina asta.

— Ei… bine… du-te după Arthur, zise doamna Weasley. Când intri în foc, spune unde vrei să mergi…

— Şi ţine-ţi coatele lipite, îl sfătui Ron.

— Şi ochii închişi, zise doamna Weasley. Funinginea…

— Nu te foi prea mult, să nu nimereşti în alt şemineu…

— Să nu intri în panică şi să ieşi prea devreme, aşteaptă până îi vezi pe Fred şi pe George!

Străduindu-se să memoreze toate sfaturile, Harry luă un vârf de Polen Zvrr şi se duse în faţa şemineului. Trase aer în piept, aruncă polenul în flăcări şi păşi în foc. Focul era ca un vânt călduţ. Deschise gura şi înghiţi imediat nişte cenuşă fierbinte.

— Aleea Di-Diagon, tuşi el.

Se simţi de parcă s-ar fi scurs prin găurile unei prize. Părea să se rotească foarte repede… Scrâşnetul din urechile sale era asurzitor… Încercă să ţină ochii deschişi, dar vâltoarea flăcărilor verzi îl ameţea… Se lovi cu cotul de ceva tare. Îşi strânse repede braţele pe lângă corp… Încă se învârtea şi iar se învârtea… Acum se simţea de parcă l-ar fi pălmuit nişte mâini reci… Privind cu ochii întredeschişi, văzu prin ochelari un şir de şeminee, neclar, şi frânturi ale camerelor de dincolo de ele… Sandviciurile cu costiţă afumată i se zbăteau în stomac… Închise iar ochii, rugându-se să se termine totul mai repede, dar în acel moment căzu pe burtă pe piatra rece, auzind cum i se fac ţăndări ochelarii.

Ameţit şi lovit, plin de funingine, se ridică buimac, cu ochelarii sparţi la ochi. Era absolut singur, dar unde era habar n-avea! Tot ce ştia era că se afla într-un şemineu de piatră, în ceea ce părea să fie magazinul unui vrăjitor, dar nimic de acolo nu părea să fie pe lista de la Hogwarts.

O cutie de sticlă din apropiere conţinea o mână uscată pe o pernă, un pachet de cărţi, pătat cu sânge, şi un ochi de sticlă. Nişte măşti diavoleşti atârnau pe pereţi, câteva oase omeneşti zăceau pe casa de bani, iar de tavan atârnau nişte instrumente ruginite. Şi mai grav, strada întunecată şi îngustă pe care o vedea Harry pe geamul magazinului prăfuit, nu era în nici un caz Aleea Diagon!

Cu cât ieşea mai repede de acolo, cu atât mai bine. Cu nasul sângerând unde se lovise de vatră, Harry se îndreptă încetişor şi cu precauţie spre uşă, dar înainte să apuce să parcurgă jumătatea distanţei, doi oameni apărură de partea cealaltă a vitrinei, iar unul dintre ei era chiar ultima persoană pe care ar fi vrut Harry să o întâlnească, aşa cum era, rătăcit, plin de funingine şi cu ochelarii sparţi: Draco Reacredinţă!

Harry privi repede în jur şi zări un dulap mare şi negru în stânga sa. Se aruncă înăuntru şi închise uşile, lăsând o crăpătură mică pentru a vedea ce se întâmplă. Câteva secunde mai târziu, sună clopoţelul şi cei doi intrară în magazin.

Bărbatul care îl însoţea pe Draco nu putea fi decât tatăl lui. Avea ace-eaşi faţă palidă şi ascuţită şi nişte ochi verzi şi reci, identici cu ai fiului său. Domnul Reacredinţă se plimbă prin magazin, privind alene spre obiectele expuse la vânzare, şi agită un clopoţel de pe tejghea, nu înainte de a-i spune fiul său:

— Nu atinge nimic, Draco!

Draco, tocmai se întindea după ochiul de sticlă:

— Parcă ai zis că vrei să-mi faci un cadou…

— Am spus că o să-ţi iau o mătură de competiţie, spuse tatăl său, bătând cu degetele în tejghea.

— La ce bun, dacă nu sunt în echipa casei? zise Draco, bosumflat şi enervat. Harry Potter a primit un Nimbus 2000 anul trecut. Chiar de la Dumbledore, ca să poată să joace pentru Cercetaşi. Nici măcar nu joacă atât de bine, doar pentru că este celebru… Hm, celebru fiindcă are o cicatrice stupidă pe frunte…

Draco se aplecă pentru a examina un raft plin cu cranii.

— … şi toată lumea crede că este atât de deştept, minunatul Potter cu cicatricea şi mătura lui…

— Mi-ai mai spus deja de vreo sută de ori până acum, zise domnul Reacredinţă, aruncând o privire menită să-şi calmeze fiul, şi îţi reamintesc că nu este… prundent… să pari a nu ţine la Harry Potter, când majoritatea semenilor noştri îl consideră eroul care l-a făcut pe Lordul Întunericului să dispară… Ah, domnule Borgin…

Un bărbat încovoiat apăru la casă, dându-şi la o parte părul cărunt şi slinos.

— Domnule Reacredinţă, ce plăcere să vă văd, zise domnul Borgin, cu o voce la fel de alunecoasă ca şi părul său. Încântat de cunoştinţă, tinere domn Reacredinţă… Cu ce vă pot fi de ajutor? Trebuie să vă arăt, a venit tocmai azi şi la un preţ acceptabil…