Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Astăzi nu cumpăr nimic, domnule Borgin, ci vând, spuse domnul Reacredinţă.

— Vindeţi?

Zâmbetul de pe faţa lui Borgin pieri treptat.

— Aţi auzit, cu siguranţă, că Ministerul face din ce în ce mai multe raiduri, zise domnul Reacredinţă, scoţând un manuscris de pergament şi desfăcându-l în faţa domnului Borgin, pentru ca acesta să-l poată citi. Posed nişte… cum să vă spun… obiecte care m-ar putea face să mă simt prost, dacă ar fi găsite în timpul vreunui raid al Ministerului…

Domnul Borgin îşi puse ochelarii pe nas şi privi lista.

— Ministerul nu v-ar deranja pe dumneavoastră, domnule, cu siguranţă!…

Domnul Reacredinţă ridică din umeri.

— N-am fost vizitat încă. Numele meu impune un anumit respect, dar Ministerul Magiei este din ce în ce mai băgăcios. Sunt nişte zvonuri despre o nouă lege a Protecţiei Încuiaţilor… Fără îndoială că acel mâncat de purici , iubitor de Încuiaţi , prostul de Arthur Weasley, este în spatele ei…

Harry simţi cum îi clocotea sângele de furie.

— Şi după cum vedeţi, unele lucruri ar putea să pară…

— Vă înţeleg perfect, domnule, bineînţeles, spuse domnul Borgin. Să vedem…

— Poţi să-mi cumperi aia? îi întrerupse Draco, arătând spre mâna uscată de pe pernă.

— Ah, Mâna Gloriei! zise domnul Borgin, lăsând la o parte lista domnului Reacredinţă şi ducându-se la Draco. Puneţi o lumânare în ea şi va da lumină numai posesorului! Cel mai bun prieten al hoţilor şi pungaşilor! Fiul dumneavoastră are gusturi bune, domnule!

— Sper că fiul meu va ajunge mai mult decât hoţ sau pungaş, Borgin, zise domnul Reacredinţă, cu răceală, şi domnul Borgin spuse repede:

— N-am vrut să vă jignesc, domnule, eu am vrut…

— Deşi, dacă n-o să ia note mai mari, spuse domnul Reacredinţă, pe un ton şi mai sumbru, s-ar putea să nu ajungă altceva, într-adevăr…

— Nu e vina mea, se răzvrăti Draco. Profesorii au elevi preferaţi, ca Hermione Granger, aia…

— Credeam că o să-ţi fie ruşine că ai fost întrecut la toate examenele de o fată! Şi care nici măcar nu provine dintr-o familie de vrăjitori, se răsti domnul Reacredinţă.

„Ha!” făcu Harry în gând, fericit că îl vede pe Draco umilit şi furios.

— Aşa se întâmplă peste tot, zise domnul Borgin, sângele de vrăjitor nu mai este luat în consideraţie, ca altădată…

— Nu şi în cazul meu, zise domnul Reacredinţă, cu nările fremătând.

— Nu, domnule, şi eu gândesc la fel, zise domnul Borgin, făcând o plecăciune.

— În acest caz, poate ne putem întoarce la lista mea, spuse domnul Reacredinţă, grăbit. Am treburi importante, Borgin, sunt aşteptat în altă parte astăzi.

Începură să se tocmească. Harry privea cum Draco se apropia din ce în ce mai mult de ascunzătoarea sa, cercetând lucrurile puse la vânzare. Se opri să examineze îndeaproape frânghia şerpuită a Sugrumătorului şi să citească, rânjind, plăcuţa de lângă un colier de opal: „Atenţie! Nu atingeţi! Blestemat! Până acum au murit nouăsprezece Încuiaţi care l-au purtat!”

Draco puse ochii pe dulapul în care era ascuns Harry. Se apropie… întinse mâna spre mâner…

— Gata, strigă domnul Reacredinţă. Haide, Draco!

Harry răsuflă uşurat, văzându-l pe Draco îndepărtându-se.

— O zi bună, domnule Borgin, vă aştept mâine să luaţi lucrurile!

În momentul în care se închise uşa, domnul Borgin îşi dădu arama pe faţă.

— Să ai tu o zi bună, domnule Reacredinţă, şi dacă este adevărat ce se spune, mi-aţi vândut numai o jumătate din ce aveţi în conacul dumneavoastră…

Bombănind, domnul Borgin ieşi din cameră. Harry mai aşteptă puţin, în caz că se întorcea, trecu în grabă pe lângă vitrine şi ieşi pe uşa magazinului.

Punându-şi ochelarii sparţi la ochi, se uită în jur. Ajunsese pe o alee murdară care părea să fie mărginită numai de magazine dedicate Magiei Negre. Cel din care tocmai ieşise, „Borgin şi Burkes”, părea să fie cel mai mare. Vizavi era o vitrină sinistră, cu capete uscate, şi două case mai jos, văzu o cuşcă mare, plină ochi cu păianjeni uriaşi şi negri. Doi vrăjitori cam ponosiţi îl priveau din umbra unei uşi. Simţindu-se nelalocul lui, Harry trecu mai departe, încercând să-şi ţină ochelarii pe nas şi sperând, deşi nu era cazul, că va putea găsi o cale de ieşire.

Plăcuţa de lemn de deasupra unui magazin de lumânări otrăvite îl anunţa că era pe Aleea Nocturn. Asta nu-l ajuta cu nimic, având în vedere că Harry nu mai fusese niciodată într-un astfel de loc. Presupunea că nu vorbise destul de clar în şemineul familiei Weasley, gura fiindu-i plină de cenuşă. Încercând să-şi păstreze calmul, se întrebă ce să facă mai departe.

— Doar nu te-ai pierdut, nu-i aşa, dragul meu? îi răsună o voce în ureche, făcându-l să tresară.

O vrăjitoare bătrână stătea în faţa lui, ţinând în mână o tavă cu ceea ce păreau să fie nişte unghii omeneşti întregi. Îl privi, arătându-şi dinţii mâncaţi de carii, şi Harry se trase înapoi.

— Nu, mulţumesc, zise el, doar că…

— HARRY, ce cauţi aici?

Inima lui Harry dădu să-i spargă pieptul. La fel şi cea a vrăjitoarei, şi o mulţime de unghii se prăvăliră la picioarele ei. Începu să blesteme, furioasă, în timp ce silueta masivă a lui Hagrid, paznicul vânatului de la Hogwarts, se îndrepta spre ei, ochii săi negri, ca de cărăbuş, scânteind peste barba-i ţepoasă.

— Hagrid! exclamă Harry, uşurat. M-am pierdut… Polenul Zvrr…

Hagrid îl apucă pe Harry de după umeri şi îl trase departe de vrăjitoare, răsturnându-i tava din mâini. Urletele şi ţipetele ei îi urmăriră multă vreme, de-a lungul aleii întortocheate. Harry zări în depărtare o clădire de marmură albă: Banca Gringotts! Hagrid îl adusese exact pe Aleea Diagon.

— În ce hal eşti! făcu Hagrid, scuturându-l de funingine cu putere, încât aproape că îl împinse într-o balegă de dragon, aflată în faţa unei farmacii. Ce căutai pe Aleea Nocturn? Un loc mizerabil… Harry, nu mi-ar plăcea să te vadă cineva pe aici…

— Mi-am dat seama, zise Harry, ferindu-se de Hagrid, care vroia să-l scuture iar. Ţi-am spus, doar, m-am pierdut… Dar tu, ce căutai acolo?

— Căutam nişte Insecticid împotriva melcilor , mormăi Hagrid. Distrug varza de la şcoală. Doar nu eşti aici de unul singur?

— Stau la familia Weasley, dar am fost despărţiţi, îi explică Harry. Trebuie să mă duc să-i găsesc…

— Cum de nu mi-ai răspuns la scrisori? întrebă Hagrid, în timp ce Harry alerga pe lângă el (trei paşi de-ai lui Harry făceau cât un pas de-al lui Hagrid).

Harry îi explică tot ce se întâmplase cu Dobby şi cu familia Dursley.

— Încuiaţi nenorociţi, mârâi Hagid. Dacă aş fi ştiut…

— Harry! Harry! Aici!

Harry ridică privirile şi o văzu pe Hermione Granger în capul scărilor albe ale Băncii Gringotts. Coborî în fugă spre ei, păru-i castaniu şi stufos fluturându-i în vânt.

— Ce s-a întâmplat cu ochelarii tăi? Bună, Hagrid… Ah, e minunat să vă văd iar… Intri la Gringotts, Harry?

— De îndată ce-l găsesc pe Ron şi pe ai lui…

— N-o să mai dureze mult, zâmbi Hagrid.

Harry şi Hermione se uitară în jur şi văzură în mulţime clăile roşii ale lui Ron, Fred, George şi Percy! Era şi domnul Weasley cu ei.

— Harry, speram să te fi dus doar cu un şemineu mai departe…, gâfâi domnul Weasley şi îşi şterse cu batista chelia lucioasă. Molly este disperată… O să apară şi ea…