Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Un zâmbet mare şi frumos, Harry, zise Lockhart printre dinţii săi sclipitori. Împreună, noi doi, merităm prima pagină!

Când în sfârşit dădu drumul mâinii lui Harry, acesta nu-şi mai simţea degetele. Încercă să se ducă înapoi, la familia Weasley, dar Lockhart îl luă pe după umeri şi îl trase lângă el.

— Doamnelor şi domnilor, zise el tare, cerând linişte. Acesta este un moment extraordinar! Momentul perfect pentru a face un mic anunţ, pe care l-am pregătit de ceva vreme! Când tânărul Harry, aici de faţă, a păşit astăzi în „Caligrafie şi pete”, nu vroia decât să-mi cumpere autobiografia, pe care i-o voi dărui cu cea mai mare plăcere…

Mulţimea aplaudă iar, încântată.

— Habar nu avea, continuă Lockhart, scuturându-l pe Harry atât de tare, încât ochelarii îi alunecară pe vârful nasului, că va primi, în curând, mult, mult mai mult decât cartea mea, „Frumosul de mine”. El şi colegii lui, mă vor avea printre ei. Da, doamnelor şi domnilor, am marea plăcere să vă anunţ că luna aceasta voi ocupa postul de profesor al cursului „Apărare contra Magiei Negre”, la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii!

Mulţimea aclamă şi bătu din palme, iar Harry se trezi cu toate lucrările lui Gilderoy Lockhart, din toate timpurile. Clătinându-se puţin sub greutatea cărţilor, reuşi să iasă din lumina reflectoarelor şi să se îndrepte spre un colţ al camerei, unde stătea Ginny lângă noul ei ceaun.

— Poţi să le iei tu pe astea, îi şopti Harry, răsturnând cărţile în cazan. O să mi le cumpăr eu pe ale…

— Cred că ţi-a plăcut la nebunie, nu-i aşa, Potter? zise o voce pe care Harry o recunoscu de îndată.

Se ridică şi se trezi nas în nas cu Draco Reacredinţă, care aborda rânjetul său tradiţional.

— Celebrul Harry Potter, sublinie Draco. Nici măcar într-o librărie nu poţi să intri, fără să ajungi pe prima pagină a ziarelor!…

— Lasă-l în pace, doar nu el a vrut toate astea! spuse Ginny.

Era pentru prima dată când vorbea în faţa lui Harry. Îl privi crunt pe Draco.

— Potter, ţi-ai găsit o prietenă! cârâi Draco, ironic.

Ginny se înroşi ca focul, în timp ce Ron şi Hermione veneau spre ei, fiecare cu un teanc de cărţi scrise de Lockhart.

— A, tu erai, zise Ron, uitându-se la Draco ca la ceva neplăcut de pe talpa pantofului său. Cred că eşti tare surprins să-l vezi pe Harry aici, nu?

— Nu atât pe cât sunt să te văd pe tine într-un magazin, Weasley, îi răspunse acru Draco. Probabil că părinţii tăi vor flămânzi o lună ca să poată plăti toate astea.

Ron se făcu la fel de roşu la faţă ca Ginny. Îşi puse şi el cărţile în ceaunul lui Ginny şi porni spre Draco, dar Harry şi Hermione îl opriră, trăgându-l de haină.

— Ron! spuse doamna Weasley, făcându-şi loc prin mulţime, împreună cu Fred şi George. Ce faci? Ce nebunie e aici, hai să ieşim!

— Măi, măi, măi să fie… Arthur Weasley!

Era domnul Reacredinţă. Stătea cu mâna pe umărul lui Draco, rânjind în acelaşi chip, ca şi odrasla lui.

— Lucius, spuse domnul Weasley, dând rece din cap.

— Mare agitaţie la Minister, am auzit, îl provocă domnul Reacredinţă. Cu toate raidurile astea… sper că vă plătesc orele suplimentare?

Se aplecă asupra ceaunului lui Ginny şi scoase, dintre cărţile lucioase ale lui Lockhart, o carte foarte veche şi extrem de ponosită: „Ghidul începătorului în ale transfigurării” de Emeric Vjjt.

— Evident că nu, răspunse tot el. Vai, Doamne, la ce te ajută să fii o ruşine pentru numele de vrăjitor, dacă nici măcar nu te plătesc ca lumea?

Domnul Weasley se înroşi şi mai tare ca Ginny şi Ron.

— Avem nişte noţiuni total diferite despre ceea ce înseamnă să faci de ruşine numele de vrăjitor, Reacredinţă, reuşi el să zică.

— Evident, continuă domnul Reacredinţă, ochii săi şterşi aţintindu-se asupra doamnei şi domnului Granger, care urmăreau totul, neliniştiţi. Compania în care eşti, Weasley… şi eu care credeam că familia Weasley nu putea să decadă şi mai tare…

Se auzi un uruit metalic, când ceaunul lui Ginny zbură prin aer. Domnul Weasley se aruncase şi el asupra domnului Reacredinţă, împingându-l într-un raft de cărţi. Sute de cărţi de vrăji, grele, se prăbuşiră în capul lor. Se auzi un „Pe el, tată!” din partea lui Fred şi George. Doamna Weasley strigă piţigăiat:

— Nu, Arthur, nu!

Mulţimea năvăli din partea opusă, răstumând şi mai multe rafturi de cărţi.

— Domnilor, vă rog… vă rog! se plânse librarul.

În acel moment, mai tare decât toţi, se auzi:

— Terminaţi, domnilor! Opriţi-vă!

Era Hagrid care venea spre ei prin marea de cărţi. Într-o secundă, îi despărţi pe domnul Weasley şi pe domnul Reacredinţă. Domnul Weasley avea buza spartă, iar domnul Reacredinţă fusese lovit în ochi de o „Enciclopedie a ciupercilor otrăvitoare”. Încă mai ţinea în mână cartea cea veche a lui Ginny despre transfigurare. O aruncă spre ea, cu ochii scânteindu-i de furie.

— Poftim, fetiţo, ia-ţi cartea, este tot ce-ţi poate cumpăra tatăl tău mai bun!…

Ieşind din strânsoarea lui Hagrid, îi făcu un semn lui Draco şi practic zburară din magazin.

— Ar fi trebuit să-l ignori, Arthur, zise Hagrid, aproape ridicându-l, în timp ce îi aranja veşmintele. Răi până la os, toată familia, doar ştiu toţi… Nici un Reacredinţă nu merită să fie luat în consideraţie. Venin în loc de sânge, asta au! Haideţi, să plecăm…

Librarul păru să vrea să-i oprească, dar îi venea până la talie lui Hagrid, aşa că se răzgândi. Merseră în grabă până în capul străzii, soţii Granger şi Hermione tremurând de frică şi doamna Weasley, de nervi.

— Bun exemplu le dai copiilor… bătăi în public… Ce-o fi crezut Gilderoy?…

— A fost mulţumit, zise Fred. Nu l-ai auzit la plecare? Îl întreba pe reporterul acela de la „Profetul zilei” dacă putea să includă bătaia în articol… Zicea că era bună, pentru publicitate.

Se îndreptară, trişti, spre şemineul de la „Ceaunul crăpat”, pe unde Harry, familia Weasley şi toate cumpărăturile lor aveau să călătorească înapoi, la Vizuină, folosind Polenul Zvrr. Îşi luară la revedere de la familia Granger, care părăsea localul pentru a ajunge pe strada de pe partea opusă. Domnul Weasley începuse să-i întrebe cum funcţionau staţiile de autobuz, dar se opri imediat ce văzu expresia de pe faţa doamnei Weasley.

Harry îşi scoase ochelarii şi îi puse în buzunar, în siguranţă, înainte de a lua din Polenul Zvrr. Nu era tocmai modul său preferat de a călători, cu siguranţă!

Sfârşitul vacanţei de vară veni mai repede decât şi-ar fi dorit Harry. Abia aştepta să se întoarcă la Hogwarts, dar această lună la Vizuină fusese cea mai fericită perioadă din viaţa lui. Îi era foarte greu să nu fie gelos pe Ron când se gândea la familia Dursley şi la ce primire îl aştepta data viitoare, când avea să se întoarcă la casa din Aleea Boschetelor.

În ultima seară, doamna Weasley făcu, prin vrăji, desigur, o cină somptuoasă, alcătuită din toate felurile de mâncare care îi plăceau lui Harry, inclusiv o budincă de melasă după care îţi lăsa gura apă. Fred şi George înveseliră seara cu un joc de artificii Filibuster, umplând bucătăria cu steluţe roşii şi albastre, care săriseră între tavan şi podea cel puţin o jumătate de oră. Apoi urmă o ultimă cană de ciocolată caldă, după care se duseră la culcare.