Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Vino înapoi! ţipă Ron după ea, fluturându-şi bagheta ruptă. O să mă omoare tata!

Dar maşina dispăru, cu un ultim pufăit obosit.

— Îţi vine să crezi ce ghinion am avut? făcu Ron, trist, aplecându-se să-l ridice pe Pungaşul. Dintre toţi copacii de care ne-am fi putut lovi, trebuia să ne izbim de salcia asta agresivă!

Privi spre bătrânul copac care îşi mai agita încă ameninţător crengile.

— Hai, spuse Harry, vlăguit, să intrăm în şcoală…

Nu era sosirea triumfală pe care şi-o imaginaseră. Abia mişcându-se, îngheţaţi şi loviţi, se apucară să-şi târască după ei cuferele, pe panta de iarbă, spre uşile masive de stejar.

— Cred că petrecerea de bun venit a început deja, zise Ron, lăsân-du-şi cufărul la picioarele scărilor de la intrare şi ducându-se încet să privească pe fereastra luminată puternic.

— Hei, Harry, vino să vezi! E momentul sortatului! Jobenul Magic!

Harry se grăbi şi împreună cu Ron cercetară Marea Sală.

Nenumărate lumânări pluteau în aer, deasupra celor patru mese lungi, pline cu bunătăţi, făcând farfuriile şi cupele de aur să strălucească. Şi mai sus, tavanul vrăjit, care întotdeauna oglindea cerul de pe partea cealaltă, era plin de stele sclipitoare.

Prin pădurea de coifuri negre, ascuţite, caracteristice pentru Hogwarts, Harry văzu un şir de elevi speriaţi din anul I, care intrau în sală. Era şi Ginny printre ei, uşor de recunoscut după părul ei ţip Weasley. În acest timp, profesoara McGonagall, o vrăjitoare cu ochelari şi cu părul strâns în coc, punea faimosul Joben Magic pe un scaun, în faţa bobocilor .

În fiecare an, acest joben vechi, peticit, ponosit şi murdar, sorta noii elevi şi îi repartiza în cele patru case de la Hogwarts: Cercetaşii , Astropufii , Ochii-de-Şoim şi Viperinii . Harry îşi amintea foarte bine cum şi-a pus şi el pe cap jobenul, exact în urmă cu un an, şi cum aştepta îngrozit decizia lui. Timp de câteva secunde îi fusese o teamă cumplită că va fi repartizat la Viperini, casa din care au ieşit cei mai mulţi vrăjitori de temut şi vrăjitoare rele, în comparaţie cu oricare altă casă, dar picase la Cercetaşi, cu Ron, Hermione şi restul familiei Weasley. Semestrul trecut, Harry şi Ron ajutaseră casa Cercetaşilor să câştige Campionatul Caselor, învingându-i pe Viperini, pentru prima dată după şapte ani.

Un băieţel micuţ, cu părul ca de şoricel, fusese chemat în faţă să-şi pună jobenul pe cap. Ochii lui Harry se mutară asupra profesorului Dumbledore, directorul, care privea operaţiunea de sortare de la masa profesorilor. Lunga lui barbă argintie şi ochelarii în formă de semilună luceau în lumina lumânărilor. Câteva locuri mai încolo, Harry îl văzu pe Gilderoy Lockhart, îmbrăcat în straie bleumarin. La un capăt al mesei stătea Hagrid, mare şi păros, bând cu nesaţ din cupa lui.

— Stai puţin…, îi şopti Harry lui Ron. Este un scaun gol la masa profesorilor… Unde e Plesneală?

Profesorul Severus Plesneală era cel care-i plăcea lui Harry cel mai puţin. Întâmplarea făcea ca şi Harry să fie elevul cel mai puţin iubit de Plesneală. Crud, sarcastic şi urât de toată lumea, în afară de elevii din propria sa casă, Viperinii, Plesneală preda „Poţiunile magice”.

— Poate că e bolnav! făcu Ron, fericit.

— Poate că a plecat , zise Harry, pentru că a pierdut iar catedra de „Apărare contra Magiei Negre”!

— Sau poate că a fost dat afară! zise Ron, entuziasmat. Doar toată lumea îl urăşte…

— Sau poate, spuse o voce glacială din spatele lor, aşteaptă să audă de ce nu aţi venit cu trenul şcolii…

Harry se întoarse. În spatele lor, cu mantia neagră bătută de vântul rece, stătea Severus Plesneală, slab, cu pielea pământie, cu nasul coroiat şi unsuros, cu părul negru până la umeri. În acel moment, zâmbea într-un fel care le spunea lui Harry şi lui Ron că aveau mari probleme!…

— Veniţi după mine, comandă Plesneală.

Neîndrăznind nici să se uite unul la celălalt, urcară după el în holul vast, luminat de torţe. Un miros îmbietor de mâncare venea dinspre Marea Sală, dar Plesneală îi duse departe de căldură şi lumină, pe o scară îngustă, de piatră, care ducea spre pivniţa unde preda el.

— Înăuntru! zise el, deschizând o uşă de la jumătatea coridorului rece şi arătând cu degetul.

Intrară în biroul lui Plesneală, tremurând din tot trupul. Pereţii întunecaţi erau plini de rafturi cu borcane mari de sticlă, în care pluteau tot felul de lucruri scârboase, despre care Harry nu vroia să ştie nimic în acel moment. În şemineul întunecat nu ardea focul. Plesneală închise uşa şi se întoarse spre ei.

— Deci, spuse el încet, trenul nu este destul de bun pentru celebrul Harry Potter şi mâna sa dreaptă, Weasley… Aţi vrut să veniţi cu tam-tam, aşa e, băieţi?

— Nu, domnule, bariera de la King's Cross a fost de vină, nu s-a…

— Linişte! zise Plesneală, rece. Ce aţi făcut cu maşina?

Ron înghiţi în sec. Nu era pentru prima dată când Harry avea impresia că Plesneală citea gândurile. Dar în momentul următor, îşi dădură seama că Plesneală răsfoia ziarul „Profetul de seară”.

— Aţi fost văzuţi , şuieră el, arătându-le titlul: UN FORD ZBURĂTOR ÎI ÎNGROZEŞTE PE ÎNCUIAŢI! Şi începu să citească cu voce tare. „Doi Încuiaţi din Londra sunt convinşi că au văzut o maşină veche , zburând pe deasupra turnului poştei … Pe la prânz , în Norfolk , doamna Hetty Bayliss , în timp ce îşi punea rufele la uscat … domnul Angus Fleet , din Peebles , au raportat poliţiei” … În total şapte Încuiaţi. Dacă nu mă înşel, tatăl tău lucrează la Oficiul de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi, nu? spuse el, uitându-se la Ron şi zâmbind şi mai răutăcios ca înainte. Vai, vai, vai… propriul său fiu…

Harry se simţi de parcă l-ar fi lovit în stomac una dintre ramurile salciei înfuriate. Dacă ar fi aflat cineva că domnul Weasley vrăjise maşina… nu se gândise la asta…

— Am observat, în timpul preumblării mele prin parc, că nepreţuita Salcie Bătăuşă a fost vătămată considerabil…, continuă Plesneală.

— Ba ea ne-a vătămat pe noi!…

— Linişte! se răsti iar Plesneală. Din păcate, nu sunteţi în casa mea şi decizia de a vă exmatricula nu-mi revine mie. Mă duc să-i aduc pe cei care au acest privilegiu minunat. Aşteptaţi aici!

Harry şi Ron se uitau unul la celălalt, pieriţi. Lui Harry nu-i mai era foame deloc. Acum îi era doar foarte rău. Încercă să-şi abată privirile de la acel ceva verde şi scârbos de pe raftul din spatele biroului lui Plesneală. Dacă Plesneală se dusese să o cheme pe profesoara McGonagall, stăpâna casei Cercetaşilor, nu aveau de ce să se bucure. O fi fost ea mai dreaptă ca Plesneală, dar era totuşi extrem de severă.

Trei minute mai târziu, Plesneală se întoarse şi cea care venise cu el era, bineînţeles, profesoara McGonagall. Harry o mai văzuse supărată şi cu alte ocazii, dar ori uitase ce buze subţiri putea să facă, ori nu o mai văzuse niciodată atât de supărată. Îşi ridică bagheta chiar din clipa în care intră pe uşă. Harry şi Ron tresăriră amândoi, dar ea doar o îndreptă spre căminul gol, de unde începură să se ridice, dintr-o dată flăcări.

— Staţi jos, spuse ea şi amândoi se prăbuşiră în scaunele de lângă foc.

— Să aud! tună ea, ochelarii strălucindu-i ameninţător.