Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Ron începu să-i povestească, începând cu bariera din gară care nu îi lăsase să treacă.

— …aşa că nu am avut de ales, doamnă profesoară, nu ne puteam urca în tren.

— De ce nu ne-aţi trimis o scrisoare via-bufniţă? Ai o bufniţă, dacă nu mă înşel, nu? îi spuse rece profesoara McGonagall lui Harry.

Harry oftă. Acum că menţionase lucrul acela, era evident că aşa ar fi trebuit să facă.

— Nu… nu m-am gândit…

— Da, asta e clar! făcu profesoara McGonagall, ironic.

Cineva bătu la uşa biroului şi Plesneală, care acum arăta mai fericit ca niciodată, se duse să deschidă. Era directorul, profesorul Dumbledore.

Lui Harry îi amorţi tot corpul. Dumbledore era deosebit de grav. Îl privi pe deasupra ochelarilor, de pe nasul său strâmb, şi Harry îşi dori mai degrabă ca el şi Ron să fi fost pocniţi în continuare de Salcia Bătăuşă.

Urmă o tăcere adâncă. Apoi Dumbledore zise cu blândeţe:

— Vă rog să-mi explicaţi de ce aţi făcut asta…

Ar fi fost mai bine dacă ar fi ţipat. Harry era distrus de dezamăgirea din vocea lui. Din acest motiv, nu fu în stare să-l privească pe Dumbledore în ochi, ci vorbi cu ochii la genunchii lui. Îi spuse lui Dumbledore totul de-a fir-a-păr, în afară de faptul că maşina vrăjită era a domnului Weasley, făcând să pară că el şi Ron au găsit din întâmplare maşina zburătoare, parcată chiar în faţa gării. Ştia că Dumbledore va citi imediat printre rânduri, dar Dumbledore nu întrebă nimic de maşină. Se mulţumi doar să îi privească prin ochelari, cînd Harry termină de povestit.

— Mergem să ne luăm lucrurile, zise Ron, pe un ton mai mult decât descurajat.

— Despre ce vorbeşti, Weasley? lătră profesoara McGonagall.

— Păi, ne exmatriculaţi, nu? zise Ron.

Harry se uită repede la Dumbledore.

— Nu astăzi, domnule Weasley, spuse Dumbledore, dar trebuie să vă fac pe amândoi să înţelegeţi seriozitatea faptelor voastre. Le voi scrie familiilor voastre în această seară. Însă trebuie să vă previn că dacă mai faceţi aşa ceva, nu voi avea de ales şi vă voi exmatricula.

Plesneală avea o expresie de parcă s-ar fi amânat Crăciunul. Îşi drese vocea şi spuse:

— Domnule profesor Dumbledore, aceşti băieţi au încălcat Decretul Restricţiei impuse vrăjitorilor minori, au vătămat un copac foarte bătrân şi valoros… cu siguranţă, asemenea fapte…

— Las pedepsirea lor la latitudinea profesoarei McGonagall, Severus, zise Dumbledore, cu calm. Sunt în casa ei, în consecinţă, responsabilitatea îi revine ei.

Se întoarse către profesoara McGonagall şi îi spuse:

— Trebuie să mă întorc la banchet, Minerva, trebuie să fac câteva anunţuri. Vino, Severus, avem o tartă cu un aspect delicios, trebuie s-o gustăm neapărat!

Plesneală aruncă o privire plină de venin către Harry şi Ron, fiind nevoit să accepte să fie luat pe sus din propriul său birou, lăsându-i singuri cu profesoara McGonagall, care încă îi mai privea ca un vultur mânios.

— Ar fi bine să te duci în aripa spitalului, Weasley, sângerezi!

— Nu mult, spuse Ron, ştergând repede cu mâneca tăietura de deasupra ochiului. Doamnă profesoară, am vrut să văd repartizarea surorii mele…

— Ceremonia Sortării s-a terminat, zise profesoara McGonagall. Şi sora ta este la Cercetaşi.

— Ce bine! exclamă Ron.

— Şi apropo de Cercetaşi, începu profesoara McGonagall, tăios, dar Harry o întrerupse imediat.

— Doamnă profesoară, când am luat maşina, semestrul nu începuse încă, aşa că… Cercetaşii nu ar trebui sancţionaţi, nu? zise el, privind-o rugător.

Profesoara McGonagall îi aruncă o privire pătrunzătoare, dar Harry era sigur că aproape zâmbise. Buzele îi erau mai puţin subţiri, oricum!…

— Nu voi sancţiona casa Cercetaşilor, spuse ea şi lui Harry i se luă o piatră de pe inimă, dar amândoi veţi fi pedepsiţi.

Era mult mai bine decât se aşteptaseră. Cât despre scrisoarea lui Dumbledore către familia Dursley, asta nu însemna nimic. Harry ştia foarte bine că alor lui doar le-ar fi părut rău că nu îl strivise Salcia Bătăuşă.

Profesoara McGonagall ridică iar bagheta şi o aţinti spre biroul lui Plesneală. O farfurie mare cu sandviciuri, două cupe de argint şi o carafă cu suc rece de dovleac apăru ca prin farmec.

— Veţi mânca aici şi apoi vă veţi duce direct în camera voastră, spuse ea. Eu trebuie să mă întorc la serbare.

Când se închise uşa, Ron fluieră uşurat.

— Am crezut că atât ne-a fost, zise el, înşfăcând un sandvici.

— Şi eu, spuse Harry, luând şi el unul.

— Ce noroc pe noi, totuşi, de necrezut! spuse Ron cu gura plină de pui şi şuncă. Dar şi ghinion! Cred că Fred şi George au zburat cu maşina de vreo cinci sau şase ori şi nu i-a văzut nici un Încuiat.

Înghiţi cu poftă şi mai luă o îmbucătură enormă.

— De ce nu am putut să trecem de barieră?

Harry dădu din umeri.

— De acum înainte va trebui să fim foarte atenţi, spuse el, luând o înghiţitură bună de suc de dovleac. Mi-ar fi plăcut să fi putut merge şi noi la banchet…

— S-a temut să nu ne grozăvim, să creadă ceilalţi că este frumos şi bine să vii la şcoală cu o maşină zburătoare.

După ce au mâncat câte sandviciuri au putut (farfuria se tot umplea singură) se ridicară şi ieşiră din birou, urmând drumul bine cunoscut spre Turnul Cercetaşilor. Castelul era tăcut, se părea că petrecerea se terminase. Trecură pe lângă portrete care bombăneau şi armuri scârţâitoare şi urcară scările înguste de piatră până ajunseră în sfârşit la locul unde era intrarea secretă în Turnul Cercetaşilor, în spatele acelui tablou în ulei al unei femei foarte grase, într-o rochie roz, de mătase.

— Parola? zise ea, când se apropiară.

— Păi…, făcu Harry.

Nu ştiau parola din anul acela, având în vedere că nu făcuseră cunoştinţă cu Perfectul Cercetaşilor, dar ajutorul sosi aproape imediat. Auziră paşi în spatele lor, se întoarseră şi o văzură pe Hermione, fugind spre ei.

— Aici eraţi! Unde aţi fost? Am auzit cele mai ridicole zvonuri! Cineva a zis că aţi fost exmatriculaţi, fiindcă aţi distrus o maşină zburătoare…

— Ei bine, nu am fost exmatriculaţi, a liniştit-o Harry.

— Doar nu vreţi să spuneţi că într-adevăr aţi zburat până aici? spuse Hermione, aproape la fel de severă ca profesoara McGonagall.

— Lasă predicile, zise Ron, nerăbdător, şi spune-ne noua parolă.

— Este „împletitură” zise Hermione, neliniştită, dar nu asta e…

Fu întreruptă însă. Tabloul doamnei grase se deschise şi răsună o furtună de aplauze. Părea că toată casa Cercetaşilor era încă trează, înghesuită în camera de zi, stând la mesele înclinate, pe fotoliile moi, aşteptându-i să sosească. O mulţime de mâini ieşiră din portret pentru a-i trage înăuntru pe Harry şi pe Ron, lăsând-o pe Hermione să se strecoare în urma lor.

— Superb! strigă Lee Jordan. Magnific! Ce intrare! Să zbori cu o maşină exact în Salcia Bătăuşă, lumea o să vorbească despre asta ani de zile de-acum înainte!

— Bravo, zise un elev din anul V, cu care Harry nu mai vorbise până atunci.

Cineva îl bătea pe spate, de parcă ar fi câştigat un maraton. Fred şi George răzbătură în faţa mulţimii şi spuseră într-un glas:

— De ce nu ne-aţi chemat şi pe noi înapoi, ei?

Ron se înroşise şi zâmbea ruşinat, dar Harry observă o persoană care nu era mulţumită deloc. Percy ieşea în evidenţă între cei din anul I şi părea că încerca să vină suficient de aproape, ca să le spună să termine odată. Harry îi dădu un cot lui Ron şi îi făcu semn cu capul spre Percy. Ron se prinse imediat.