Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Orele profesoarei McGonagall însemnau întotdeauna muncă grea, dar în acea zi totul fu deosebit de greu. Tot ce învăţase Harry anul trecut părea să i se fi scurs din cap pe parcursul verii. Ar fi trebuit să transforme un cărăbuş într-un nasture, dar reuşi doar să antreneze bine cărăbuşul, pe când acesta se tot ferea de bagheta lui şi alerga pe toată banca.

Ron avea probleme mult mai mari. Îşi lipise el bagheta cu nişte Magicscotch, dar se pare că era distrusă de tot. Scrâşnea şi scotea scântei în-continuu, în cele mai neplăcute momente, şi, de fiecare dată când Ron vroia să transforme cărăbuşul în nasture, scotea un fum negru, înnecăcios, care mirosea a ouă stricate şi învăluia totul în jur. Pentru că nu putea să vadă ce făcea, Ron strivi cărăbuşul cu cotul şi trebui să ceară un altul, spre nemulţumirea profesoarei McGonagall.

Harry răsuflă uşurat când auzi clopoţelul care anunţa prânzul. Îşi simţea creierul ca un burete stors. Toţi ieşiră din clasă, în afară de el şi de Ron, care îşi izbea furios bagheta de bancă.

— Ce proastă… inutilă…

— Cere alta de acasă, îi sugeră Harry, în timp ce bagheta începu să scoată o serie de scântei, ca nişte artificii.

— A, da, şi să primesc o urlătoare în schimb, zise Ron, îndesând bagheta care şuiera acum. E numai vina ta că ţi s-a rupt bagheta! …

Se duseră la masă, unde Ron nu se simţi bine deloc, văzând pumnul plin cu nasturi perfecţi, făcuţi de Hermione la ora de „Transfigurare”.

— Ce avem după-amiază? întrebă Harry, ca să-i abată atenţia.

— „Apărare contra Magiei Negre”, zise Hermione îndată.

— De ce…, exclamă Ron, luându-i orarul, ai pus toate orele lui Lock-hart în inimioare?

Hermione îi smulse orarul din mâini, roşind furioasă.

Terminară de mâncat şi ieşiră afară, îndreptându-se spre curtea în-tunecată. Hermione se aşeză pe o piatră şi se cufundă iar în „Expediţii cu vampiri”. Harry şi Ron vorbiră despre Vâjthaţ câteva minute, înainte ca Harry să-şi dea seama că era privit îndeaproape. Ridicând privirea, îl văzu pe băieţelul care semăna cu un şoricel, cel pe care îl văzuse când îşi punea Jobenul Magic, seara trecută. Se uita la Harry, ca hipnotizat. Strângea în mână ceea ce părea să fie un aparat de fotografiat de-al Încuiaţilor. În momentul în care Harry se uită la el, se făcu roşu ca focul.

— Bună ziua, Harry, eu… sunt Colin Creevey, spuse acesta pe nerăsuflate, păşind spre el. Şi eu sunt la Cercetaşi! Crezi că aş putea… ar fi posibil… să-ţi fac o poză ?

Şi ridică aparatul de fotografiat, entuziasmat.

— O poză? repetă Harry, absent.

— Ca să mă creadă lumea că te-am cunoscut, zise Colin Creevey, nerăbdător, apropiindu-se şi mai tare. Ştiu totul despre tine. Mi-au povestit toţi câte ceva… Cum ai supravieţuit când a vrut să te omoare Ştii-Tu-Cine şi cum acesta a dispărut fără urmă… şi cum ai rămas cu o cicatrice în formă de fulger pe frunte (ochii săi cercetară fruntea lui Harry)… Un băiat de la mine din cameră a spus că dacă developez filmul cu emulsia potrivită, pozele or să se mişte .

Colin trase în piept o gură de aer, emoţionat şi continuă:

— Este superb aici, nu? Nu am ştiut că toate lucrurile ciudate pe care le făceam erau magie, până când am primit o scrisoare de la Hogwarts. Tatăl meu este lăptar, nici lui nu i-a venit să creadă. Aşa că fac multe poze, ca să i le trimit acasă. Şi ar fi extraordinar dacă aş avea una şi cu tine…

Îl privi smerit pe Harry şi îndrăzni să întrebe:

— N-ar putea prietenul tău să ne facă poza? Aşa aş putea să stau lângă tine… Şi după aceea, vrei să mi-o semnezi? Te rooog…

— Poze semnate? Dai autografe , Potter?

Tare şi usturătoare, vocea lui Draco Reacredinţă răsună în toată curtea. Se oprise chiar în spatele lui Colin, însoţit ca de obicei, de amicii săi solizi şi bătăuşi, Crabbe şi Goyle.

— Toată lumea să stea la coadă! răcni Reacredinţă către mulţime. Harry Potter dă poze cu autograf!

— Nu, nu dau, spuse Harry supărat, cu pumnii încleştaţi. Taci odată, Draco!

— Eşti gelos, de-aia! ciripi Colin, al cărui trup era cât gâtul lui Crabbe.

— Gelos? făcu Reacredinţă, care nu mai era nevoit să ţipe, jumătate de curte fiind atentă la ce se întâmpla. Pe ce, mă rog? N-am nevoie de nici o cicatrice scârboasă pe frunte, mersi!… Eu unul nu cred că dacă ţi s-a crăpat capul înseamnă că eşti celebru!

Crabbe şi Goyle rânjeau ca proştii.

— Ia mai tacă-ţi fleanca, Reacredinţă! îl ameninţă Ron, supărat.

Crabbe se opri din râs şi începu să-şi frece pumnii într-un mod ameninţător.

— Ai grijă, Weasley, se răţoi Reacredinţă. Doar nu vrei să ai necazuri şi să vină mămica să te ia acasă.

După care spuse, cu o voce subţire, sfredelitoare: „Dacă mai sari calul o dată , fie şi numai cu un milimetru … ”

Câţiva elevi din anul V, de la Viperini, se amuzară copios de maimuţăreala lui Draco.

— Weasley ar vrea o poză cu autograf, Potter, rânji Reacredinţă. Ar valora mai mult decât toată casa lor!

Ron îşi scoase bagheta lipită cu Magicscotch, dar Hermione şopti, închizând rapid „Expediţii cu vampiri”:

— Vine!

— Ce se întâmplă aici, ce se întâmplă aici?

Gilderoy Lockhart venea spre ei, cu straiele sale turcoaz fluturând în urma lui.

— Cine dă poze cu autograf?

Harry începu să spună ceva, dar fu întrerupt de Lockhart, care îi trecu un braţ pe după umeri şi zise voios:

— Ah, dar nici nu ar mai fi trebuit să întreb!… Ne întâlnim iar, Harry!

Imobilizat de Lockhart şi umilit până în măduva oaselor, Harry îl văzu pe Draco rânjind şi pierzându-se în mulţime.

— Haide atunci, domnule Creevey, zise Lockhart, privind radios spre Colin. Fă-ne la amândoi o poză bună şi o semnăm!

Năucit, Colin îşi luă aparatul de fotografiat şi făcu poza, când tocmai suna clopoţelul, care anunţa începutul orelor de după-amiază.

— Hai, ce mai staţi, împrăştiaţi-vă, voi, de colo! strigă Lockhart spre ceilalţi şi porni înapoi spre castel, ţinându-l tot mai strâns pe Harry, care îşi dorea să fi ştiut o vrajă bună prin care să se facă nevăzut!

— Un sfat, Harry, zise Lockhart, părinteşte, în timp ce intrau în clădire pe o uşă lăturalnică. Te-am acoperit acum, cu tânărul Creevey… Dacă m-a fotografiat şi pe mine, colegii tăi nu mai pot crede că încercai să te grozăveşti…

Surd la explicaţiile lui Harry, Lockhart îl târî pe un hol plin de elevi, cu ochii cât cepele, şi apoi sus, pe o scară.

— … dar dă-mi voie să-ţi spun că împărţitul pozelor cu autograf în acest stadiu al carierei tale nu este indicat… o să pari puţin înfumurat, Harry, ca să fiu sincer. Va veni la un moment dat o vreme când, ca şi mine, vei fi nevoit să ai un teanc de poze la îndemână oriunde mergi, dar… mai ai până atunci! chicoti Lockhart.

Ajunseră la clasa lui Lockhart şi acesta îi dădu drumul lui Harry, în sfârşit. Harry îşi aranjă hainele şi se îndreptă spre fundul clasei, unde îşi stivui în faţa ochilor cele şapte cărţi ale lui Lockhart, pentru a evita să vadă originalul.

Restul clasei intră, îmbulzindu-se şi hârjonindu-se, iar Ron şi Hermione se aşezară de o parte şi de alta a lui Harry.

— Aş putea să prăjesc ouă pe faţa ta, zise Ron. Spre binele tău, sper să nu se întâlnească Creevey cu Ginny şi să formeze un club de fani Harry Potter!