Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Stătuseră atât de mult în vestiare, încât acum răsărise soarele de-a binelea, deşi pe iarba umedă de pe stadion rămăseseră încă urme de rouă. Ieşind pe teren, îi văzu pe Ron şi pe Hermione în tribune.

— Aţi terminat? întrebă Ron, neîncrezător.

— Nici măcar nu am început, zise Harry, uitându-se invidios şi pofti-cios la pâinea prăjită cu gem, cu care veniseră Ron şi Hermione din Marea Sală. Baston ne învaţă manevre tactice noi…

Încalecă mătura şi lovi pământul, avântându-se în aer. Aerul rece al dimineţii îi atinse faţa, trezindu-l mai repede ca toată vorbăria lui Baston. Era minunat să fie iar pe terenul de Vâjthaţ. Goni în jurul terenului, întrecându-se cu Fred şi George.

— Ce este sunetul ăla ţăcănitor, ciudat? întrebă Fred, planând într-un colţ al terenului.

Harry se uită în tribune. Colin stătea pe unul dintre cele mai înalte scaune, cu aparatul la ochi, făcând poze după poze, ţăcănitul bliţului fiind amplificat de stadionul pustiu.

— Uită-te la mine, Harry! Aici! se rugă el, stăruitor.

— Cine mai e şi ăla? întrebă Fred.

— Habar n-am, minţi Harry, accelerând atât de tare, încât îl lăsă mult în urmă pe Colin.

— Ce se întâmplă? spuse Baston, încruntându-se, în timp ce plutea spre ei. De ce face ăla din anul I poze? Nu-mi place!… Ar putea fi un spion al Viperinilor, care încearcă să afle mai multe despre noul meu program de antrenamente…

— Este de la Cercetaşi, zise Harry, repede.

— Şi cei de la Viperini n-au nevoie de spioni, Oliver, spuse George.

— Ce te face să spui asta? zise Baston, bănuitor.

— Pentru că au venit aici în păr, zise George, arătând spre un grup.

Mai mulţi tipi în veşminte verzi se plimbau pe teren, cu măturile în mâini.

— Nu-mi vine să cred! sâsâi Baston, mânios. Am închiriat terenul pentru astăzi! Mai vedem noi!

Baston ţâşni spre pământ şi, din cauză că era aşa de furios, ateriză mai brusc decât ar fi vrut. Se clătină puţin când descălecă. Harry, Fred şi George îl urmară.

— Flint! strigă Baston către căpitanul Viperinilor. Este timpul nostru de antrenament! Ne-am sculat în mod special aşa devreme! Eliberaţi terenul imediat!

Marcus Flint era chiar mai solid ca Baston. Afişă o expresie de viclenie şi zise:

— Este destul loc pentru toţi, Baston!

Veniseră şi Angelina, Alicia şi Katie. În echipa Viperinilor nu existau fete. Stăteau toţi înşiraţi în faţa Cercetaşilor, privindu-i răutăcios.

— Dar am reţinut terenul! zise Baston, scuipând de-a dreptul, cu mânie. L-am închiriat , auziţi?

— Ah, zise Flint, dar eu am un bilet special semnat de profesorul Plesneală: Eu , profesorul S . Plesneală , acord echipei Viperinilor permisiunea de a juca astăzi pe terenul de Vâjthaţ , obligaţi fiind să îşi antreneze noul lor căutător .

— Aveţi un nou căutător? zise Baston, zăpăcit. Unde?

Din spatele celor şase matahale din faţă se ivi al şaptelea jucător, mai mic, zâmbind ironic cu toată faţa lui ascuţită şi palidă. Era Draco Reacre-dinţă.

— Nu cumva eşti fiul lui Lucius Reacredinţă? zise Fred, privindu-l pe Draco cu dispreţ.

— Ce coincidenţă să vorbeşti de tatăl lui Draco, spuse Flint, făcând toată echipa să zâmbească şi mai tare. Dă-mi voie să-ţi arăt generosul cadou pe care l-a făcut echipei noastre!

Toţi şapte îşi arătară măturile. Şapte cozi de mătură, perfect şlefuite, cu mânere nou-nouţe şi şapte seturi de inscripţii aurite, pe care se vedeau cuvintele „Nimbus 2001”, străluceau sub nasurile Cercetaşilor în soarele dimineţii.

— Ultimul model! Sunt pe piaţă doar de o lună, zise Flint, scuturând indiferent un fir de praf de pe mătura lui. Cred că este de departe infinit mai bună decât vechile serii 2000!… Cât despre vechile tipuri, Măturin V, zâmbi răutăcios, privind ironic către Fred şi George, care strângeau amândoi în mâini astfel de mături, sunt bune de şters praful de pe tabela de marcaj!

În acel moment, nici unuia dintre Cercetaşi nu-i veni nici o replică. Reacredinţă rânjea atât de tare, încât ochii săi glaciali fuseseră reduşi la nişte cute.

— A, uitaţi! spuse Flint. Invazie pe teren!

Ron şi Hermione traversau gazonul stadionului în fugă, pentru a vedea ce se întâmplă.

— Ce se întâmplă? îl întrebă Ron pe Harry. De ce nu jucaţi? Ce caută el aici?

Se uită spre Reacredinţă, observându-i noul echipament de Vâjthaţ.

— Sunt noul căutător de la Viperini, Weasley, zise Reacredinţă, în-gâmfat. Tocmai ne-au fost admirate măturile, pe care ni le-a cumpărat tata…

Ron rămase tablou, cu gura căscată, în faţa superbelor mături.

— Bune, nu? zise Reacredinţă, mieros. Dar probabil că şi echipa Cercetaşilor va face o chetă să-şi ia nişte mături ca lumea. Acum e momentul să scăpaţi de Măturin V alea… Presupun că muzeele ar licita mult pentru ele!

Echipa Viperinilor izbucni în râs.

— Cel puţin, nimeni din echipa Cercetaşilor nu a fost nevoit să-şi cumpere postul în echipă, spuse Hermione, tăios. Au fost aleşi fiindcă au talent, nu ca alţii…

Expresia de înfumurare de pe faţa lui Reacredinţă pieri.

— Nu ţi-a cerut nimeni părerea, afurisită mică, „sânge-mâl” ce eşti, răbufni el.

Harry ştiu imediat că Reacredinţă spusese ceva foarte grav, pentru că imediat izbucni furtuna. Flint trebui să se arunce în faţa lui Reacredinţă, pentru a-l feri de pumnii lui Fred şi George, care tăbărâseră pe el. Alicia strigă:

— Cum îndrăzneşti, nesuferitule?

Ron îşi afundă mâna în mantie şi îşi scoase bagheta, strigând:

— Vei plăti pentru asta, Draco!

Şi o îndreptă, furios, pe sub braţul lui Flint, spre faţa lui Reacredinţă.

Răsună o bufnitură puternică pe stadion şi din capătul opus al baghetei lui Ron ţâşni un jet de lumină verde, lovindu-l în stomac chiar pe el şi aruncându-l pe spate, în iarbă.

— Ron! Ron! Ai păţit ceva? se sperie Hermione.

Ron deschise gura să vorbească, dar nu scoase nici un cuvânt. În schimb scoase un râgâit puternic şi din gură îi ţâşniră în poală câţiva melci scârboşi, fără căsuţă.

Echipa Viperinilor se ţinea cu mâinile de burtă de atâta râs. Flint era pe jos, sprijinindu-se de noua sa mătură. Draco era în patru labe, bătând pământul cu pumnii. Cercetaşii erau strânşi în jurul lui Ron, care continua să râgâie melci mari şi lucioşi. Toţi se fereau să-l atingă.

— Ar trebui să-l ducem la Hagrid, este cel mai aproape, îi spuse Harry lui Hermione, care dădu din cap cu hotărâre, şi amândoi îl susţinură de subsuori.

— Ce s-a întâmplat, Harry? Ce s-a întâmplat? E bolnav? Dar îl puteţi vindeca, nu?

Colin coborâse de la locul său şi acum ţopăia în jurul lor, părăsind terenul împreună cu ei. Ron oftă din toţi rărunchii şi o altă porţie de melci se adună la picioarele lui.

— Ooooh, exclamă Colin, fascinat, ridicându-şi aparatul de fotografiat. Poţi să-l ţii nemişcat, Harry?

— Dă-te la o parte, Colin! strigă Harry, supărat.

El şi Hermione îl scoaseră pe Ron de pe stadion, ducându-l spre marginea pădurii.

— Încă puţin, Ron, zise Hermione, văzând cabana lui Hagrid. O să te faci bine în câteva minute… încă puţin…

Erau la vreo zece metri depărtare de casa lui Hagrid, când se deschise uşa, dar nu ieşi Hagrid, ci Gilderoy Lockhart, îmbrăcat în acea zi cu nişte veşminte de un mov-pal.