Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Ah, taci, zise Harry.

Ron pufni în râs, zgomotos, de ajuns ca să înceapă să plouă iar cu melci peste tot.

— Ai grijă! mormăi Hagrid, îndepărtându-l pe Ron de iubiţii săi dovleci.

Era aproape ora prânzului şi având în vedere că Harry nu mâncase decât o caramea de dimineaţă, era hotărât să se întoarcă la şcoală să mănânce. Îşi luară la revedere de la Hagrid şi porniră spre castel, Ron sughiţând din când în când, dar fără să scuipe decât unul sau doi melci micuţi.

Abia intraseră în holul de la intrare, când răsună o voce bine cunoscută.

— Aici eraţi, Potter, Weasley!

Profesoara McGonagall venea spre ei, încruntată.

— Amândoi vă veţi ispăşi pedepsele în seara asta!

— Ce avem de făcut, doamnă profesoară? spuse Ron, înăbuşindu-şi un râgâit.

— Tu o să lustruieşti argintăria din Camera Trofeelor, împreună cu domnul Filch, spuse profesoara McGonagall. Şi fără magie! Doar cu cârpa!

Ron înghiţi în sec. Argus Filch, îngrijitorul, era urât de toţi elevii şcolii.

— Iar tu, Potter, o să-l ajuţi pe profesorul Lockhart să răspundă scrisorilor de la admiratori, zise profesoara McGonagall.

— O, nu… nu pot să merg şi eu la lustruit? zise Harry, disperat.

— În nici un caz, spuse profesoara McGonagall, ridicându-şi sprâncenele. Profesorul Lockhart te-a cerut în mod special. La opt fix, începeţi! Amândoi!

Harry şi Ron îşi târâră paşii în Marea Sală, cât se poate de cătrăniţi. Hermione îi urmă cu o expresie, de genul „păi aţi încălcat regulile şcolii”. Harry nu aprecie pe cât se aştepta plăcinta de la masa de seară. Era convins că şi el şi Ron nimeriseră cât se putea de prost.

— Filch o să mă ţină acolo toată noaptea, zise Ron, chinuit. Fără magie! Cred că sunt mai mult de o sută de cupe şi medalii în camera aia. Nu sunt foarte bun la curăţenie, în stilul Încuiaţilor…

— Aş face schimb oricând, zise Harry privind în gol. Eu m-am antrenat din greu la familia Dursley. Să răspund la scrisorile admiratorilor lui Lockhart… un adevărat coşmar…

După-amiaza din sâmbăta aceea se topi ca o părere şi într-o clipă se făcu opt fără cinci minute. Harry îşi târşâia picioarele pe holul de la etajul doi, spre biroul lui Lockhart. Scrâşni din dinţi şi bătu la uşă.

Uşa se deschise la perete, imediat. Lockhart se aruncă spre el.

— Ah, iată haimanaua noastră! glumi el. Intră, Harry, intră.

Pe pereţi se aflau puzderie de poze ale lui Lockhart, strălucind în lumina nenumăratelor lumânări. Unele dintre ele aveau chiar autografe. Un alt teanc gros de poze era pregătit pe biroul său.

— Tu o să scrii adresele pe plicuri! îi spuse Lockhart lui Harry, de parcă era o mare onoare. Prima este pentru Gladys Gudgeon, Dumnezeu s-o binecuvânteze, o mare admiratoare a mea.

Minutele treceau ca melcul. Harry auzea din când în când vocea lui Lockhart, spunând „Mm…” şi „Aşa” sau „Da”. Ocazional, se auzeau fraze stupide, de genul „Celebritatea este un prieten înşelător, Harry” sau „Faima este ca faima, ţine minte, Harry”.

Lumânările ardeau, micşorându-se, făcând lumina să danseze pe portretele lui Lockhart care îl priveau de pe pereţi. Harry apucă pixul cu mâna înţepenită deja şi se apucă să scrie ceea ce părea a fi plicul cu numărul 2000, pentru Veronica Smethley. „Cred că s-a făcut timpul să plec”, gândi Harry, terminat, „Te rog, Doamne, fa să nu mai am decât puţin…”

Şi apoi auzi ceva… ceva diferit de sfârâitul lumânărilor şi de poveştile lui Lockhart despre admiratorii lui.

Era o voce , o voce care te îngheţa până la os, o voce care te lăsa fără suflare, un venin rece ca gheaţa.

— Vino … vino la mine … lasă-mă să te rup … lasă-mă să te sfâşii … lasă-mă să te omor …

Harry sări în sus ca ars şi o pată mare şi mov apăru pe strada Veronicăi Smethley.

— Ce-i asta? strigă el.

— Ştiu! zise Lockhart. Şase luni întregi în fruntea listei cu cele mai bine vândute romane! Am spart toate recordurile!

— Nu, zise Harry, îngrozit. Vocea aceea!

— Poftim? zise Lockhart, privindu-l descumpănit. Care voce?

— Aceea… care a spus… N-aţi auzit-o?

Lockhart se uită la Harry uimit peste măsură.

— Despre ce vorbeşti, Harry? Poate eşti puţin somnoros? Sfinte, Doamne… uită-te la ceas! Suntem aici de aproape patru ore! N-aş fi crezut… Cum a zburat timpul, nu-i aşa?

Harry nu răspunse. Îşi ciuli urechile pentru a auzi vocea aceea din nou, dar nu se mai auzi nimic, în afară de Lockhart care îi spunea că nu ar trebui să se aştepte la asemenea favoruri de fiecare dată când primeşte pedepse. Simţindu-se ameţit, Harry plecă.

Era atât de târziu, încât camera comună din Turnul Cercetaşilor era aproape goală. Harry se duse direct în camera lui. Îşi puse pijamaua, se băgă în pat şi aşteptă. O jumătate de oră mai târziu, sosi şi Ron, masându-şi mâna dreaptă şi aducând în camera întunecată un miros pregnant de soluţie de lustruit.

— Mi-au amorţit toţi muşchii, se plânse el, cufundându-se în patul său. De paisprezece ori m-a pus să şterg cupa aia de Vâjthaţ, până să fie mulţumit. Şi apoi am avut o altă criză de melci peste un Premiu Special pentru servicii aduse şcolii. Mi-a luat secole să îndepărtez toată murdăria… Cum a fost la Lockhart?

Păstrând vocea destul de joasă, încât să nu-i trezească pe Neville, Dean şi Seamus, Harry îi povesti lui Ron ce auzise.

— Şi Lockhart a zis că nu a auzit vocea? spuse Ron şi Harry îl văzu încruntându-se în lumina lunii. Crezi că minţea? Dar nu înţeleg… chiar şi cineva invizibil ar fi trebuit să deschidă uşa… Ai fi văzut…

— Ştiu, zise Harry, întinzându-se la loc şi privind spre pânza baldachinului de deasupra sa. Nici eu nu înţeleg…

Sosi octombrie, răspândind un aer rece şi umed în împrejurimi şi în castel. Madam Pomfrey era ocupată până peste cap cu un potop de viroze printre profesori şi elevi. Poţiunea ei, Ardeiuţ, acţiona instantaneu, deşi îl lăsa pe băutor cu urechile fumegânde, ore în şir. Percy o convinse şi pe Ginny să bea din poţiune, deoarece arăta cam slăbită. Roşeaţa care se revărsă pe sub părul ei înfoiat făcea să pară că îi luase capul foc.

Picături de ploaie, mari cât gloanţele, şiroiră pe la ferestrele castelului zile în şir. Lacul crescu, straturile de flori se transformară în nişte bălţi noroioase, iar dovlecii lui Hagrid se umflară până la umbrarele sub care îi adăpostise Hagrid. Cu toate acestea, entuziasmul lui Oliver Baston pentru seriile regulate de antrenamente nu scăzu deloc, motiv pentru care, într-o după-amiază târzie şi ploioasă de sâmbătă, cu câteva zile înainte de Halloween, Harry se întorcea la Turnul Cercetaşilor, ud leoarcă şi plin de noroi.

Chiar făcând abstracţie de ploaie şi vânt, nu fusese un antrenament plăcut. Fred şi George, care spionaseră echipa Viperinilor, văzuseră cu ochii lor viteza acelor Nimbus 2001. Le spuseseră că echipa Viperinilor pă-rea formată din şapte nori verzi, săgetând văzduhul ca nişte avioane cu reacţie.

Lipăind pe coridorul părăsit, trecu pe lângă cineva care părea la fel de preocupat ca şi el. Până şi Nick Aproape-Făr-de-Cap, fantoma din Turnul Cercetaşilor, privea posomorât pe o fereastră, bombănind în şoaptă „…nu întrunesc condiţiile, dacă astea sunt”…