Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Aruncăm o privire în jur? sugeră Harry, dorind să-şi încălzească picioarele.

— Aveţi grijă să nu păşiţi prin cineva, zise Ron, neliniştit, şi porniră pe marginea ringului de dans.

Trecură pe lângă un grup de călugăriţe posomorâte, pe lângă un om zdrenţăros, care purta lanţuri, şi pe lângă Călugărul Barosan, o stafie veselă, din casa Astropufilor, care vorbea cu un cavaler cu o săgeată înfiptă în frunte. Harry nu se miră deloc să vadă că Baronul Sângeros, o stafie din casa Viperinilor, fioroasă şi cu privirea holbată, plină de stropi de sânge, era tratată cu indiferenţă de celelalte fantome.

— O nu, zise Hermione, oprindu-se brusc. Înapoi, înapoi, nu vreau să vorbesc cu Plângăcioasa Myrtle…

— Cu cine? zise Harry, dându-se repede înapoi.

— Bântuie toaleta fetelor de la primul etaj, zise Hermione.

— Bântuie o toaletă?

— Da, toaleta a fost stricată tot anul, din cauza istericalelor lui Myrtle. A inundat totul cu plânsetele ei! Oricum, nu am intrat acolo decât dacă a fost neapărat nevoie. Este îngrozitor să te duci la un W.C., unde geme încontinuu cineva lângă tine…

— Uite, mâncare! zise Ron.

De partea cealaltă a camerei, se afla o masă lungă, acoperită şi ea cu catifea neagră. Se îndreptară spre ea, entuziasmaţi, dar în momentul următor rămăseseră paralizaţi, scârbiţi la culme. Mirosul era dezgustător. Peşti mari, în putrefacţie, erau aşezaţi pe nişte frumoase platouri de argint, prăjiturile, făcute scrum, erau îngrămădite pe tăvi superbe, ţipari de baltă, pe care mişunau viermii, o bucată de brânză, acoperită de un strat gros de mucegai verde, şi, la loc de cinste, un enorm tort cenuşiu, în formă de piatră funerară, cu glazură ca de smoală, care forma cuvintele:

Sir Nicholas de Mimsy-Porpington Mort: 31 Octombrie 1500

Harry văzu cu uimire cum o fantomă impunătoare se apropie de masă, se lăsă pe vine şi păşi prin masă cu gura căscată atât de tare, încât trecu printr-un întreg somon puturos.

— Poţi să-i simţi gustul dacă treci prin el? îl întrebă Harry.

— Aproape, răspunse stafia, tristă, şi se depărtă.

— Cred că special i-au lăsat să putrezească, pentru a le da un miros mai puternic, să-l poată simţi şi ei, zise Hermione atotştiutoare, apucându-se de nas şi aplecându-se pentru a examina un tipar putred.

— Hai să ne dăm mai la o parte, mi-e rău, zise Ron. Abia se întoarseră, când un strigoi slăbănog ţâşni de sub masă şi se proţăpi în aer, în faţa lor.

— Bună, Peeves, spuse Harry, precaut.

Spre deosebire de celelalte fantome din jur, Peeves nu era transparent şi palid. Din contră, purta o pălărie mare, portocalie, de petrecere, un papion care se tot rotea, iar faţa lui diavolească afişa un rânjet sarcastic.

— Vreţi ceva de ronţăit? spuse el, cât mai dulce posibil, oferindu-le un bol cu alune acoperite de mucegai.

— Nu, mulţumim, zise Hermione.

— Te-am auzit vorbind de biata Myrtle, zise Peeves, cu ochii jucându-i în cap. Ai fost foarte dură cu biata Myrtle.

Trase aer în piept şi zbieră:

— HEI! MYRTLE!

— O, nu, Peeves, nu-i spune ce-am zis despre ea, o să fie tare supărată, şopti Hermione, disperată. Nu vorbeam serios, îmi place de ea… ăăă… Bună, Myrtle…

De ei se apropiase stafia ghemuită a unei fete. Avea cea mai posomorâtă faţă dintre toate câte văzuse Harry, pe jumătate acoperită de părul lins şi des, cu ochelari sidefii.

— Ce-i? zise ea, îmbufnată.

— Ce mai faci, Myrtle? zise Hermione, străduindu-se să pară cât mai veselă. Ce bine că ai ieşit din toaletă.

Myrtle suspină.

— Domnişoara Granger tocmai vorbea de tine, zise Peeves cu viclenie, în urechea lui Myrtle.

— Doar spuneam… spuneam… cât de bine arăţi în seara asta, spuse Hermione, fulgerându-l pe Peeves cu privirea.

Myrtle privi bănuitor spre Hermione.

— Îţi baţi joc de mine, spuse ea şi lacrimi argintii i se rostogoliră din ochii ei micuţi.

— Nu… sincer… Nu-i aşa că tocmai spuneam ce bine arată Myrtle astă-seară? zise Hermione, împungându-i dureros în coaste pe Harry şi pe Ron.

— A, da…

— Aşa e…

— Nu mă minţiţi, icni Myrtle, lacrimile inundându-i faţa, în timp ce Peeves o apucă fericit de umeri. Ce credeţi, că nu ştiu ce vorbesc oamenii pe la spatele meu? Myrtle cea Grasă … Myrtle cea urâtă! Îngrozitoarea , plângăcioasa şi jalnica Myrtle!

— Ai uitat şi plină de coşuri , îi şuşoti Peeves în ureche. Plângăcioasa Myrtle izbucni în hohote chinuite şi ieşi fugind din încăpere. Peeves o luă pe urmele ei, aruncând cu alune mucegăite în ea, strigând:

— Plină de coşuri! Plină de coşuri! Sâc! Sâc!

— Dumnezeule, zise Hermione cu tristeţe.

Nick Aproape-Făr-de-Cap pluti spre ei prin mulţime.

— Vă simţiţi bine?

— Da, minţiră ei.

— O petrecere reuşită, spuse Nick Aproape-Făr-de-Cap, mândru. Văduva Îndurerată a venit tocmai din Kent… Se apropie momentul discursului meu, ar trebui să mă duc să previn orchestra…

Dar orchestra se opri din cântat chiar în acel moment. Ca tot restul invitaţilor, tăcură şi ei, privind în jur neliniştiţi, în timp ce trâmbiţa un corn de vânătoare.

— Ah, începe, zise Nick Aproape-Făr-de-Cap, sumbru.

Prin zidul pivniţei năvăliră doisprezece cai-fantomă, fiecare călărit de un călăreţ fără cap. Mulţimea începu să aplaude puternic. Începu şi Harry să aplaude, dar se opri când văzu expresia de pe chipul lui Nick.

Caii galopară până în mijlocul ringului de dans şi se opriră, înşirân-du-se şi făcând un pas în faţă. O fantomă robustă, din primul rând, care îşi ţinea capul bărbos sub braţ, suflă în corn, sări jos, îşi ridică deasupra mulţimii capul pentru a îi vedea pe toţi (toată lumea râse amuzată) şi veni spre Nick Aproape-Făr-de-Cap, punându-şi capul la loc pe umeri.

— Nick! răcni fantoma. Ce mai faci? Mai rezişti?

Râse cu hohote, din toată inima, şi îl bătu pe umăr pe Nick Aproape-Făr-de-Cap.

— Bine ai venit, Patrick, spuse Nick, ţeapăn.

— A, şi d'ăştia, vii! zise Sir Patrick, zărindu-i pe Harry, Ron şi Hermione şi se prefăcu speriat de moarte, încât îi căzu iar capul de pe umeri (şi din nou izbucni mulţimea în hohote de râs).

— Foarte comic, n-am ce zice, făcu Nick, posac.

— Nu îl luaţi în seamă pe Nick, zise capul lui Sir Patrick, de pe jos. E încă supărat că nu l-am admis în „Clubul Decapitaţilor”! Dar uitaţi-vă şi voi la el…

— Cred, zise Harry grăbit, în urma unei priviri sugestive din partea lui Nick, că Nick este foarte… înspăimântător şi… hmm…

— Mda! strigă capul lui Sir Patrick. El te-a rugat să spui asta!

— Un moment de atenţie, vă rog, este timpul pentru discursul meu! spuse Nick Aproape-Făr-de-Cap, tare, îndreptându-se spre podium şi intrând sub un reflector albastru.

— Răposaţii mei, domni şi doamne, este marea mea durere să…

Dar nimeni nu putu auzi restul. Sir Patrick şi călăreţii tocmai începuseră un joc de Hochei-cu-Capete şi lumea se întorsese pentru a-i urmări. Nick Aproape-Făr-de-Cap încercă în zadar să-şi recupereze publicul. Renunţă când capul lui Sir Patrick zbură pe deasupra lui în urale.

Lui Harry îi era foarte frig, ca să nu mai vorbim de foame…

— Nu mai pot să suport mult timp toate astea, mormăi Ron, cu dinţii clănţănind, în timp ce orchestra îşi reîncepu „melodia” şi stafiile se reîntoarseră pe ringul de dans.