Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Harry fusese reţinut după ora de „Poţiuni”, Plesneală punându-l să cureţe resturile de viermi de pe bănci. După un prânz rapid, urcă la bibliotecă, să-l întâlnească pe Ron, şi îl văzu venind spre el pe Justin Finch-Fletchley, băiatul de la Astropufi, pe care îl cunoscuse la ora comună de „Ierbologie”. Harry tocmai deschisese gura să-l salute, când Justin, care îl zărise cu siguranţă, se întoarse şi plecă grăbit în partea opusă.

Harry îl găsi pe Ron în bibliotecă, făcându-şi tema la „Istoria magiei”. Profesorul Binns le ceruse o compunere lungă de un metru despre „Consiliul medieval al vrăjitorilor europeni”.

— Nu-mi vine să cred, tot mai am nevoie de şaptesprezece centimetri…, zise Ron, enervat, dând drumul pergamentului care se strânse la loc, iar Hermione a scris un metru şi jumătate, şi are şi un scris mic!

— Ea unde e? întrebă Harry, înşfăcând ruleta şi măsurându-şi lucrarea.

— Acolo, zise Ron, arătând spre rafturi, caută altă carte. Cred că vrea să citească toată biblioteca până la Crăciun.

Harry îi povesti lui Ron despre Justin Finch-Fletchley, care fugise de el.

— Şi ce-ţi pasă, eu cred că e cam idiot, spuse Ron, scriind cât de mare putea. Toate prostiile alea cu Lockhart, care este atât de minunat…

Hermione ieşi dintre rafturi şi, deşi părea irascibilă, era totuşi pregătită să stea de vorbă cu ei.

— Toate exemplarele „Hogwarts: Scurtă istorie” au fost împrumutate, spuse ea, aşezându-se lângă Harry şi Ron. Şi este o listă de aşteptare de două săptămâni, ca să pui mâna pe carte. Cât de rău îmi pare că am uitat-o acasă, dar nu mai avea loc în cufăr, cu toate cărţile lui Lockhart.

— De ce o cauţi? o întrebă Harry.

— Din acelaşi motiv ca toată lumea, zise Hermione, să citesc despre legenda Camerei Secretelor.

— Ce-i asta? spuse Harry, repede.

— Tocmai asta este problema. Nu-mi pot aminti, zise Hermione, muşcându-şi buza. Şi nu găsesc povestea altundeva…

— Hermione, lasă-mă să-ţi citesc compunerea, spuse Ron, disperat, uitându-se la ceas.

— Nu, spuse Hermione, serioasă deodată. Ai avut zece zile să o termini.

— Nu mai îmi trebuie decât cinci centimetri, haide, te rog…

Sună clopoţelul. Ron şi Hermione se duseră spre ora de „Istoria Magiei”, ciondănindu-se tot drumul.

„Istoria Magiei” era materia cea mai plictisitoare din orarul lor. Profesorul Binns, care o preda, era singurul profesor-fantomă şi cel mai interesant lucru la orele sale era când intra în clasă prin tablă. Bătrân şi cocârjat, mulţi oameni ziceau că nici nu-şi dăduse seama că a murit. Pur şi simplu se dusese la ore într-o zi şi îşi lăsase corpul într-un fotoliu din faţa şemineului din cancelarie, iar viaţa lui nu se schimbase cu nimic de atunci.

În acea zi era mai plictisitor ca niciodată. Profesorul Binns se uită pe notiţe şi începu să citească, mormăind monoton, ca un aspirator vechi, până când aproape toţi elevii din clasă aţipiră, trezindu-se din când în când să mai scrie un nume sau o dată, pentru ca apoi să adoarmă la loc. Vorbea de o jumătate de oră, când se petrecu ceva ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Hermione ridică mâna.

Profesorul Binns, întrerupându-se dintr-o lectură îngrozitor de obositoare despre o Întrunire Vrăjitorească Internaţională din 1289, o privi uimit.

— Domnişoară… ăăă…

— Granger, domnule profesor. Mă întrebam dacă aţi putea să ne spuneţi câte ceva despre Camera Secretelor, zise Hermione cât se putea de clar.

Dean Thomas, care până atunci căscase gura pe fereastră, tresări pe scaun, Lavander Brown îşi înălţă capul de pe braţe şi cotul lui Neville alunecă de pe bancă. Profesorul Binns clipi.

— Eu predau „Istoria Magiei”, zise el cu o voce uscată, şuierătoare. Eu am de-a face cu faptele , domnişoară Granger, nu cu mituri şi legende.

Îşi drese vocea cu un zgomot ca de cretă ruptă şi continuă:

— În luna septembrie a acelui an, un comitet de vrăjitori din Sardinia…

Se întrerupse iar, fiindcă mâna Hermionei era din nou în aer.

— Domnişoară Grant?

— Domnule, dar legendele nu sunt bazate întotdeauna pe fapte?

Profesorul Binns o privea atât de mirat, încât Harry fu convins că până atunci nu mai fusese întrerupt vreodată de nimeni, viu sau mort.

— Păi, zise profesorul Binns încet, da, s-ar putea spune şi aşa, presupun…

Se uită la Hermione de parcă nu mai văzuse cu adevărat nici un elev până atunci.

— Pe de altă parte, legenda despre care vorbeşti este o poveste extraordinar de senzaţională, ridicolă chiar…

Toată clasa sorbea acum fiecare vorbă a profesorului Binns. Privi sumbru la toţi şi văzu că fiecare chip se întoarce spre el. Harry îşi dădu seama că era total nepregătit pentru atenţia acordată subit.

— Ei bine, spuse el încet. Să vedem… Camera Secretelor… Ştiţi cu toţii, desigur, că Hogwarts a fost fondat acum mai bine de o mie de ani… data precisă nu este cunoscută… de patru dintre cei mai mari vrăjitori ai tuturor timpurilor. Cele patru case ale şcolii au fost numite după ei: Godric Cercetaş, Helga Astropuf, Rowena Ochi-de-Şoim şi Salazar Viperin. Au construit acest castel împreună, departe de ochii iscoditori al Încuiaţilor, având în vedere că era o epocă în care oamenii obişnuiţi se temeau de vrăjitori şi vrăjitoare, pe care îi persecutau şi-i prigoneau fără milă.

Făcu o pauză, aruncă o privire prin clasă, şi continuă:

— Vreme de câţiva ani, fondatorii au colaborat în armonie, căutând tineri care dădeau semne că ar fi fost capabili de vrăji şi îi aduceau la castel pentru a-i educa. Au început apoi neînţelegerile. Se produse o ruptură între Viperini şi ceilalţi. Viperinii doreau o selecţionare mai atentă a elevilor care erau admişi la Hogwarts. Credeau că magia ar fi trebuit să fie păstrată şi transmisă din tată în fiu. Nu erau de acord cu primirea elevilor care proveneau din părinţi Încuiaţi, crezând că erau nedemni de încredere. După un timp, Viperinii se certară crunt cu Cercetaşii şi părăsiră şcoala.

Profesorul Binns luă iar o pauză, ţuguindu-şi buzele şi arătând ca o broască ţestoasă bătrână şi uscată.

— Surse istorice de încredere ne spun doar atât, continuă el, dar a-ceste fapte adevărate au fost uitate în favoarea legendei despre Camera Secretelor, o născocire foarte măiestrit alcătuită. Povestea spune că Viperinii au construit o cameră secretă în castel, despre care ceilalţi fondatori nu au ştiut nimic. Conform legendei, Viperinii ar fi sigilat Camera Secretelor în aşa fel, încât să nu poată fi deschisă decât în momentul în care Moştenitorul ar sosi în şcoală. Numai acesta putea să desigileze Camera Secretelor, să dezlănţuie oroarea din ea şi să o folosească pentru a purifica şcoala de toţi cei nedemni să studieze magia.

În toată clasa se lăsase o adâncă tăcere când Binns termină de povestit legenda, dar nu era tăcerea somnoroasă care se instala la orele profesorului Binns. Plutea un sentiment de nelinişte în aer, în timp ce toată lumea continua să îl privească, sperând la mai mult. Profesorul Binns era puţin enervat.

— Toate astea sunt nişte prostii, desigur, zise el. Normal că şcoala a fost examinată de multe ori de cei mai înţelepţi vrăjitori şi vrăjitoare, pentru a se găsi dovezi despre existenţa acestei camere. Această cameră nu există! Un basm pentru a-i speria pe creduli!

Mâna Hermionei zvâcni iar în aer.