Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Făcu un semn spre oglinda veche şi murdară şi spre podeaua umedă.

— Întreab-o dacă nu a văzut ceva, îi suflă Harry lui Hermione printre dinţi.

— Ce i-ai şoptit? întrebă Myrtle, holbându-se la el.

— Nimic, spuse Harry repede. Vroiam să te întrebăm…

— Tare aş vrea ca oamenii să nu mă mai vorbească pe la spate! zise Myrtle, cu vocea înecată de lacrimi. Am şi eu sentimente, să ştiţi, chiar dacă sunt moartă…

— Myrtle, nimeni nu vrea să te supere, zise Hermione, Harry a vrut doar…

— Nimeni nu vrea să mă supere! Ce glumă bună! exclamă Myrtle. Viaţa mea a fost îngrozitoare aici şi acum vin oamenii şi se iau de mine chiar şi după moarte!

— Vroiam să te întrebăm dacă nu ai văzut ceva ciudat în ultimul timp, zise Hermione, repede, pentru că a fost atacată o pisică exact în faţa uşii tale, în noaptea de Halloween.

— Ai văzut pe cineva pe aici, în noaptea aia? spuse Harry.

— Nu eram atentă, zise Myrtle cu dramatism. Peeves m-a supărat atât de tare, încât am venit aici cu gând să mă sinucid. Apoi, desigur, mi-am amintit că sunt… că sunt…

— Deja moartă, zise Ron, încercând să o ajute.

Myrtle icni tragic, se ridică în aer, se întoarse şi plonjă cu capul înainte, în toaletă, împroşcându-i cu apă din cap până-n picioare, şi se făcu nevăzută. După sunetul suspinelor ei, se oprise undeva în curbura în formă de U.

Harry şi Ron rămăseseră cu gura căscată, dar Hermione ridică din umeri, vlăguită, şi zise:

— Dacă vreţi să ştiţi, a fost aproape veselă de data asta… Hai să mergem!

Harry abia închisese uşa, lăsând în urmă suspinele lui Myrtle, când o voce puternică îi făcu pe toţi trei să tresară.

— RON!

Percy Weasley se oprise în capul scărilor, cu insigna de Perfect strălucind, şi pe chip cu o expresie şocată.

— Este o toaletă de fete! exclamă el. Ce căutaţi…

— Doar aruncam o privire, ridică Ron din umeri. Indicii, ştii tu…

Percy se umflă într-un fel care-i aminti perfect lui Harry de doamna Weasley.

— Plecaţi d-de a-acolo, striga el, venind spre ei şi uşuindu-i cu bătăi din palme. Nu vă pasă ce ar putea crede lumea? Să vă întoarceţi iar aici, când toată lumea este la cină…

— Şi de ce nu ar trebui să fim aici? întrebă Ron, pornit, oprindu-se brusc şi privind spre Percy. Ascultă, noi n-am atins nici măcar un fir de păr de pe pisica aia!

— I-am spus şi eu acelaşi lucru lui Ginny, zise Percy, furios, dar tot mai crede că o să fiţi exmatriculaţi. N-am mai văzut-o până acum atât de supărată, plânge de mama focului. Ar trebui să te gândeşti la ea, toţi cei din primul an sunt foarte impresionaţi de chestia asta…

— Puţin îţi pasă ţie de Ginny, zise Ron, ale cărui urechi se înroşeau tot mai tare. Ţi-e teamă doar să nu-ţi stric şansele de a deveni Şef de Promoţie!

— O să iau cinci puncte de la Cercetaşi! îi anunţă Percy, atingându-şi insigna de Perfect. Şi sper că V-aţi învăţat minte! Fără detectivisme , sau îi scriu mamei!

Şi se depărtă, cu ceafa la fel de roşie, ca şi urechile lui Ron.

Harry, Ron şi Hermione se aşezară cât mai departe de Percy în camera de zi, în acea seară. Ron era încă foarte prost dispus şi făcea pată după pată pe tema pentru „Farmece”. Când încercă să ia bagheta şi să le şteargă, aprinse pergamentul. Scoţând aproape la fel de mult fum ca şi tema lui, Ron închise furios „Manualul-Standard de vrăji”, pentru anul II. Spre uimirea lui Harry, Hermione procedă în acelaşi fel.

— Dar cine poate fi, totuşi? spuse ea cu o voce calmă, ca şi când ar fi continuat o discuţie, pe care tocmai o începuseră. Cine ar vrea să-i elimine de la Hogwarts pe Non şi pe cei cu părinţi Încuiaţi?

— Să ne gândim, zise Ron, bătându-şi joc de ea. Care dintre bunele noastre cunoştinţe crede că cei care provin din Încuiaţi sunt gunoaie?

Se uită la Hermione. Hermione se uită la el, fără să se lase convinsă.

— Dacă te referi la Reacredinţă…

— Bineînţeles că la el! zise Ron. Ai auzit, doar, chestia cu „sânge-mâl”. Ei, şi tu, Hermione, nu este nevoie decât să te uiţi la mutra lui de şobolan, ca să-ţi dai seama că este vorba despre el…

— Reacredinţă, moştenitorul lui Viperin? întrebă Hermione sceptic.

— Gândeşte-te şi la familia lui, zise Harry, închizându-şi cărţile. Fiecare dintre ei au fost la Viperini, tot timpul se laudă cu asta. Ar putea fi foarte bine descendenţii lui Viperin. Tatăl lui e foarte rău.

— Ar putea să aibă cheia Camerei Secretelor de secole! zise Ron. Transmiţând-o din tată în fiu…

— Păi, zise Hermione prudentă, presupun că este posibil…

— Dar cum o putem dovedi? întrebă Harry, sumbru.

— Putem într-un fel, zise Hermione, încet, coborându-şi şi mai tare vocea şi aruncând o privire spre Percy. Desigur, va fi foarte greu. Şi periculos, foarte periculos… Am încălca vreo cincizeci de reguli ale şcolii, presupun…

— Dacă o să ai chef să ne explici în decursul viitoarei luni, să ne anunţi şi pe noi, da? făcu Ron, enervat.

— Bine, zise Hermione, rece. Trebuie să aflăm cum putem să intrăm în camera de zi a Viperinilor şi să-l întrebăm pe Reacredinţă câteva lucruri, fără ca el să-şi dea seama că suntem noi.

— Dar este imposibil, zise Harry, în timp ce Ron se prăpădea de râs.

— Nu, nu este, spuse Hermione. Am putea, dacă am face rost de PoliPoţiune!

— Ce mai e şi asta? întrebară Ron şi Harry într-un glas.

— Ne-a pomenit ceva despre ea Plesneală acum câteva lecţii…

— Poate crezi că noi nu avem altceva mai bun de făcut la „Poţiuni”, decât să-l ascultăm pe Plesneală…, bombăni Ron.

— Te transformă în altcineva. Gândiţi-vă! Ne-am putea preschimba în unii de la Viperini. Nu şi-ar da seama nimeni că suntem noi. Draco ne-ar spune totul. Probabil că deja trâmbiţează despre asta, chiar acum în camera lor de zi… Numai dacă l-am putea auzi…

— Chestia asta, PoliPoţiunea, mi se pare cam riscantă, zise Ron, încruntându-se. Ce s-ar întâmpla dacă am rămâne nişte Viperini pentru totdeauna?

— Trece după un timp, zise Hermione, fluturându-şi mâna, nerăbdătoare, dar o să fie foarte greu să facem rost de reţetă. Plesneală a zis că se află într-o carte care se numeşte „Poţiuni extrem de puternice” şi sunt sigură că este în partea interzisă a bibliotecii.

Exista un singur mod de a scoate o carte din zona interzisă: trebuia să ai un bilet semnat de un profesor.

— Totuşi nu văd de ce am avea nevoie de cartea asta, zise Ron, dacă nu avem de gând să preparăm poţiuni din ea.

— Cred, spuse Hermione, că dacă am lăsa impresia că avem nevoie de ea doar pentru a o citi, ca să pătrundem mai bine teoria poţiunilor, am avea o şansă…

— Ah, fiţi serioşi, n-o să ne creadă nici un profesor, zise Ron. Ar trebui să fie tare tâmpit…

La evenimentul dezastruos cu zânele, Profesorul Lock hart nu mai adusese creaturi vii în clasă. În schimb, le citea pasaje din cărţile lui şi câteodată dădea viaţă momentelor mai interesante. De obicei îl chema pe Harry să-l ajute cu acele exemplificări. Harry ajunsese să fie, rând pe rând, un sătean transilvănean, pe care Lockhart îl vindecase de un Blestem de Bâlbâială, un Yeti care răcise la cap şi un vampir care nu mai putea mânca decât salată, de când avusese de-a face cu Lockhart.