Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Păi, având în vedere că algele de după flux trebuiesc culese când este lună plină şi aripile dantelate trebuie să fiarbă douăzeci şi una de zile… cred că va fi gata cam într-o lună, dacă vom putea găsi toate ingredientele.

— O lună? zise Ron. Reacredinţă i-ar putea ataca pe toţi cei care provin din Încuiaţi până atunci!

Dar ochii Hermionei se subţiară iarăşi periculos şi adăugă cu calm:

— Dar este cel mai bun plan pe care-l avem… Cu toată viteza înainte!

Însă, în timp ce Hermione verifica dacă puteau să plece din baie fără să-i vadă nimeni, Ron îi şopti lui Harry:

— Ar fi mult mai simplu dacă l-ai putea da jos pe Draco de pe mătură, mâine.

Harry se trezi devreme în sâmbăta aceea şi se gândi puţin la meciul de Vâjthaţ care urma. Avea emoţii, mai ales când îşi imagina la ce ar spune Baston dacă ar pierde Cercetaşii, dar şi la gândul de a înfrunta o echipă cu cele mai rapide mături de competiţie de pe lume. Niciodată până atunci nu-şi dorise să-i bată pe Viperini atât de tare ca în acel moment.

După o jumătate de oră de când stătea în pat, cu un gol în stomac, se sculă şi se duse devreme la micul dejun, unde găsi restul echipei Cercetaşilor, la masa lungă, goală, toţi părând încordaţi şi vorbind puţin.

Ora unsprezece se apropia şi toată şcoala începu să se îndrepte spre stadionul de Vâjthaţ. Era o zi cam înnorată, cu un iz de ploaie în aer. Înainte să intre în vestiar, Ron şi Hermione veniră repede la Harry să îi ureze baftă. Echipa îşi puse mantiile roşii ale Cercetaşilor, apoi se aşeză să asculte tradiţionalul discurs de îmbărbătare al lui Baston, dinainte de meci.

— Viperinii au mături mai bune ca noi, începu el, nu are rost să negăm asta. Dar noi avem oameni mai buni pe mături. Ne-am antrenat mult mai mult ca ei, am zburat pe orice vreme… („Foarte adevărat”, bombăni George Weasley. „Nu am apucat să mă usuc cum trebuie din august şi până acum!”)… şi îi vom face să regrete ziua în care l-au lăsat pe viermele ăla de Reacredinţă să cumpere postul de căutător din echipa lor.

Cu pieptul umflat de emoţie, Baston se întoarse spre Harry.

— Depinde de tine, Harry, să demonstrezi că un căutător trebuie să aibă ceva mai mult decât banii lui babacu'. Prinde hoţoaica aurie înaintea lui Reacredinţă sau mori încercând, Harry, pentru că trebuie să câştigăm astăzi, trebuie .

— Deci, fii relaxat, Harry, spuse Fred, făcându-i cu ochiul.

Când ajunseră pe teren, îi întâmpină un potop de zgomote, majoritatea urale, deoarece Ochii-de-Şoim şi Astro-pufii abia aşteptau să-i vadă învinşi pe Viperini, dar din mulţime se auzeau şi Viperinii, huiduind şi fluierând. Madam Hooch, arbitrul de Vâjthaţ, le ceru lui Baston şi Flint să dea mâna, ceea ce şi făcură, aruncând-mi priviri aprige, strângându-şi mâinile chiar mai tare decât ar fi fost cazul.

— La semnalul meu, zise Madam Hooch, trei… doi… unu! În uralele mulţimii, care le dădeau aripi, cei paisprezece jucători se ridicară spre cerul plumburiu. Harry zbură mai sus decât toţi ceilalţi, încercând să zărească hoţoaica.

— Ce mai faci, Însemnatule? strigă Reacredinţă, ţâşnind pe sub Harry, de parcă ar fi vrut să-i demonstreze viteza măturii sale.

Harry nici nu avu timp să răspundă. În clipa aceea, veni în viteză spre el un balon-ghiulea, mare şi negru. Îl evită în ultima clipă, simţind chiar că îi atinge părul, când trecu pe lângă el.

— Era gata-gata, Harry! zise George, venind lângă el cu bâta în mână, pregătit să trimită balonul-ghiulea înapoi spre unul dintre Viperini. Harry îl văzu pe George lovind cu putere spre Adrian Pucey, dar balonul-ghiulea îşi schimbă direcţia în aer şi veni iar ţintă spre Harry.

Harry coborî repede pentru a-l evita şi George reuşi să îl lovească tare, trimiţându-l spre Draco. Pentru a doua oară, balonul-ghiulea coti iar ca un bumerang şi se îndreptă spre capul lui Harry.

Harry acceleră şi o zbughi spre capătul opus al terenului. Auzea clar balonul-ghiulea şuierând în spatele lui. Dar ce se întâmpla? Baloanele-ghiulea nu se concentrau niciodată asupra unui singur jucător, în felul acela, rolul lor era să dea jos de pe mătură cât mai mulţi jucători…

Fred Weasley aşteptă balonul-ghiulea la capătul celălalt. Harry se feri, timp în care Fred lovi balonul-ghiulea cu toată forţa.

— Gata! strigă Fred, fericit, dar se înşela.

Ca şi când ar fi fost atras de Harry, ca de un magnet puternic, balonul-ghiulea goni iar spre el şi Harry fu nevoit să se îndepărteze cu toată viteza.

Începuse să plouă. Harry simţi picăturile grele pe faţă, stropindu-i ochelarii. Habar nu avea cum decurgea jocul, până nu îl auzi pe Lee Jordan, comentatorul, spunând: „Viperinii conduc cu şaizeci de puncte la zero!”

Măturile superioare ale Viperinilor îşi făceau evident treaba, iar balonul-ghiulea continua să facă orice ca să-l dea pe Harry jos de pe mătură. Fred şi George zburau atât de aproape de el acum, de o parte şi de alta, încât Harry nu putea să vadă altceva în afară de mâinile lor şi nu avea nici cum să caute hoţoaica, darămite să o mai şi prindă.

— Cineva… i-a făcut… ceva… acestui balon-ghiulea…, mormăi Fred, lovindu-l cu toată puterea, în timp ce acesta începuse un nou atac asupra lui Harry.

— Trebuie să cerem timp de odihnă, zise George, încercând în acelaşi timp să-i facă semn şi lui Baston şi nici să nu lase balonul-ghiulea să-i spargă nasul lui Harry.

Baston receptase cu siguranţă mesajul. Fluierul lui Madam Hooch se auzi iar. Harry, Fred şi George se avântară spre pământ, încă încercând disperaţi să evite balonul-ghiulea care îşi ieşise din minţi.

— Ce se întâmplă? zise Baston.

În timp ce toată echipa Cercetaşilor se strânsese în jurul lui Baston, galeria Viperinilor îi huiduia.

— Fred, George, unde eraţi când balonul-ghiulea a oprit-o pe Angelina să dea gol?

— Eram cu douăzeci de metri deasupra ei, Oliver, zise George supărat, oprind celălalt balon-ghiulea care era gata să-l omoare pe Harry. Cineva l-a vrăjit… nu-l lasă pe Harry în pace, doar pe el l-a atacat tot jocul. Probabil că e mâna Viperinilor aici!

— Dar baloanele-ghiulea au fost închise în biroul lui Madam Hooch, imediat după ultimul nostru antrenament… şi atunci nu aveau nimic…, zise Baston, neliniştit.

Madam Hooch venea spre ei. Peste umărul ei, Harry zări echipa Viperinilor râzând şi arătând cu degetul spre el.

— Ascultaţi, spuse Harry, în timp de Madam Hooch se apropia tot mai mult, cu voi doi zburând în jurul meu tot timpul, singurul mod în care aş putea prinde hoţoaica ar fi doar dacă mi-ar sări drept în poală, zise Harry. Aveţi grijă de restul echipei şi lăsaţi-mă pe mine să mă descurc cu balonul-ghiulea…

— Nu fi încăpăţânat, zise Fred. O să-ţi zboare capul!

Baston privea când la Harry, când la băieţii Weasley.

— Oliver, e o nebunie, zise Alicia Spinnet, supărată. Nu-l poţi lăsa pe Harry să-i ţină piept singur chestiei ăleia turbate. Hai să cerem o investigaţie!…

— Dacă ne oprim acum, pierdem meciul! zise Harry. Şi nici măcar nu pierdem în faţa Viperinilor, ci doar din cauza unui balon-ghiulea nebun! Oliver, spune-le să mă lase în pace!

— Numai din cauza ta, îi strigă George, supărat, lui Baston. „Prinde hoţoaica… sau mori încercând”, auzi, ce aiureală!

Madam Hooch veni lângă ei.

— Putem să reluăm meciul? îl întrebă ea pe Baston.