Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Cheam-o pe Madam Pomfrey, şopti Dumbledore şi profesoara McGonagall trecu grăbită pe lângă patul lui Harry şi dispăru.

Harry stătea cât putea de nemişcat, prefăcându-se că dormea. Auzi voci neliniştite şi profesoara McGonagall apăru iar, urmată îndeaproape de Madam Pomfrey, care îşi punea o jachetă peste cămaşa de noapte. Auzi o exclamaţie uimită.

— Un alt atac, zise Dumbledore. Minerva l-a găsit pe scări.

— Erau nişte ciorchini de struguri lângă el, spuse profesoara McGonagall. Credem că se furişa aici să-l vadă pe Harry Potter.

Stomacul lui Harry se strânse, ghiorţăind. Încet şi cu grijă, se ridică puţin pentru a putea privi statuia de pe pat. O rază a lunii îi lumină faţa îngrozită a statuii.

Era Colin Creevey. Ochii săi erau holbaţi şi mâinile înţepenite în faţa lui, cu aparatul de fotografiat în ele.

— Împietrit? şopti Madam Pomfrey.

— Da, zise profesoara McGonagall. Dar mă cutremur la gândul… dacă Albus nu ar fi coborât scările ca să-şi ia nişte ciocolată fierbinte, cine ştie ce s-ar fi…

Toţi trei îl examinară pe Colin. Apoi Dumbledore se aplecă peste el şi îi smulse aparatul de fotografiat din mâinile rigide.

— Crezi că a reuşit să-i facă o poză atacatorului? întrebă profesoara McGonagall, plină de speranţă.

Dumbledore nu răspunse. Deschise aparatul de fotografiat.

— Dumnezeule Mare! zise Madam Pomfrey.

Un jet de abur ţâşni din aparatul de fotografiat. Harry, trei paturi mai încolo, simţi mirosul neplăcut de plastic topit.

— S-a topit, zise Madam Pomfrey, nedumerită, s-a topit de tot…

— Ce înseamnă asta, Albus? întrebă speriată profesoara McGonagall.

— Înseamnă, zise Dumbledore, că într-adevăr Camera Secretelor a fost iar deschisă!

Madam Pomfrey îşi duse mâinile la gură. Profesoara McGonagall îl privi disperată pe Dumbledore.

— Dar Albus… eşti sigur… cine? …

— Nu cine este întrebarea, zise Dumbledore, uitându-se la Colin. În-trebarea este cum …

După cum vedea Harry pe chipul întunecat al profesoarei McGonagall, nici ea nu ştia mai multe decât el.

Harry se trezi duminică dimineaţa în dormitorul scăldat în lumina sclipitoare a iernii şi cu mâna cu oase din nou, dar ţeapănă. Se ridică repede şi privi spre patul lui Colin, care fusese însă ascuns după paravanul înalt, în spatele căruia se schimbase Harry ieri. Văzând că era treaz, Madam Pomfrey veni cu o tavă cu mâncare şi începu să-i îndoaie şi să-i întindă degetele şi cotul.

— Totul este în ordine, zise ea, în timp ce el mânca neîndemânatic, cu mâna stângă. După ce termini de mâncat, poţi să pleci.

Harry se îmbrăcă cât de repede putu şi se îndreptă grăbit spre Turnul Cercetaşilor, dorind cu disperare să le spună lui Ron şi Hermionei despre Colin şi Dobby, dar nu erau acolo. Harry porni în căutarea lor, întrebându-se unde ar putea fi şi fiind puţin jignit la gândul că puţin le păsa lor dacă el avea iar oase sau nu.

Trecând pe lângă bibliotecă, Percy Weasley ieşi repede de acolo, părând mult mai fericit decât ultima dată când îl văzuse.

— A, bună, Harry, spuse el. Ai zburat excelent ieri, chiar formidabil! Cercetaşii sunt în fruntea clasamentului în Cupa Caselor… Ne-ai adus cincizeci de puncte!

— I-ai văzut cumva pe Ron şi pe Hermione? întrebă Harry.

— Nu, nu i-am văzut, zise Percy, pierindu-i zâmbetul. Sper că Ron nu este în vreo altă toaletă de fete…

Harry se strădui să schiţeze un zâmbet, îl aşteptă să se îndepărteze şi apoi se duse direct spre toaleta Plângăcioasei Myrtle. Nu putea să înţeleagă de ce s-ar fi dus iar Ron şi Hermione acolo, dar după ce se asigură că nici Filch sau vreun Perfect nu erau prin apropiere, deschise uşa şi auzi voci dintr-o cabină închisă.

— Eu sunt, spuse el, închizând uşa în urma lui. Se auzi o bufnitură, un PLEOSC! şi un icnet din cabină. Văzu un ochi prin gaura cheii.

— Harry! zise Hermione. Ne-ai speriat de moarte. Vino… Cum îţi mai este mâna?

— Bine, zise Harry, strecurându-se în cabină.

Un ceaun vechi era plasat pe toaletă şi un sfârâit îl anunţă pe Harry că fusese aprins un foc sub el. A încropi focul prin farmece era una dintre specialităţile Hermionei.

— Am fi venit să te luăm, dar ne-am hotărât să începem prepararea PoliPoţiunii, îi explică Ron, în timp ce Harry închidea cu greu cabina, în urma lor. Am căzut de acord că este cea mai bună ascunzătoare.

Harry începu să le spună despre Colin, dar Hermione îl întrerupse.

— Ştim deja, am auzit-o pe profesoara McGonagall povestindu-i profesorului Flitwick, azi-dimineaţă. De-asta ne-am hotărât că trebuie să ne apucăm de treabă cât mai repede…

— Cu cât obţinem mai repede o mărturisire de la Reacredinţă, cu atât mai bine, se burzului Ron. Ştiţi ce cred? Că era atât de prost dispus după meciul de Vâjthaţ, încât s-a răzbunat pe Colin.

— Mai este ceva, zise Harry, privind-o pe Hermione cum rupea smocuri de iarbă, pe care le arunca în licoare. Dobby a venit să mă vadă în miezul nopţii…

Ron şi Hermione ridicară privirea, uimiţi. Harry le spuse tot ce aflase de la Dobby. Ron şi Hermione ascultau cu gurile căscate.

— Camera Secretelor a mai fost deschisă înainte? zise Hermione.

— Asta e confirmarea, zise Ron cu o voce triumfătoare. Lucius Reacredinţă a deschis Camera când era el la Hogwarts şi acum i-a spus scumpului său fiu cum să o facă la rândul lui. Este clar ca lumina zilei! Totuşi, ar fi fost tare bine dacă ţi-ar fi spus Dobby ce fel de monstru este înăuntru. Vreau să ştiu cum de nu l-a văzut nimeni.

— Poate că se poate face invizibil, zise Hermione, azvârlind lipitori în cazan. Sau poate că se poate camufla… Sau se poate preface într-o armură sau altceva de genul ăsta. Am citit despre vampirii-cameleoni…

— Citeşti prea mult, Hermione, spuse Ron, turnând peste lipitori aripile dantelate de muşte.

Mototoli punga în care fuseseră aripile de muşte şi privi spre Harry.

— Deci Dobby nu ne-a lăsat să ne urcăm în tren şi ţi-a rupt mâna… Ştii ce, Harry? Dacă nu renunţă să mai încerce să te salveze, o să te omoare!…

Până luni dimineaţa, vestea despre atacul asupra lui Colin Creevey şi faptul că acum zăcea ca mort în aripa spitalului se răspândise în toată şcoala. Cei din anul I se mişcau acum prin castel în grupuri compacte, de parcă le-ar fi fost frică să nu fie atacaţi dacă ar fi fost singuri.

Ginny Weasley, care stătea lângă Colin Creevey la ora de „Farmece”, era distrusă, iar Harry era convins că Fred şi George aleseseră o cale greşită de a o înveseli. Săreau pe rând asupra ei, din spatele statuilor, acoperiţi cu blană şi plini de coşuri. Încetară numai când Percy, turbat de furie, îi ameninţă că o să-i scrie doamnei Weasley că Ginny avea coşmaruri din cauza lor.

Între timp, pe la spatele profesorilor, se organizase un târg straşnic de amulete, talismane şi alte obiecte protectoare sau aducătoare de noroc. Neville Poponeaţă cumpără o ceapă mare, verde şi urât mirositoare, un cristal mov, în colţuri, şi o coadă de triton putrezită, înainte ca ceilalţi băieţi de la Cercetaşi să-i atragă atenţia că nu era în pericol având sângele curat, deci puţin probabil să fie atacat.

— Filch a păţit-o primul, zise Neville, cu chipul său dolofan şi înfricoşat, şi toată lumea ştie că sunt aproape un Non…

În cea de-a doua săptămână a lunii decembrie, profesoara McGonagall veni ca de obicei să facă o listă cu cei care aveau să-şi petreacă sărbătorile de Crăciun la şcoală. Harry, Ron şi Hermione se trecură pe listă. Auziseră că Draco rămânea şi el, ceea ce li se părea foarte curios. Sărbătorile erau momentul cel mai potrivit pentru a vedea puterile PoliPoţiunii şi să stoarcă o mărturisire de la Draco.