Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Baston privi expresia hotărâtă de pe chipul lui Harry.

— Bine, spuse el. Fred, George, l-aţi auzit pe Harry… Lăsaţi-l în pace să se descurce singur cu balonul-ghiulea!

Ploaia cădea şi mai puternic acum. La fluierul lui Madam Hooch, Harry ţâşni în văzduh şi auzi fâsâitul balonului-ghiulea în spatele lui. Se roti şi coti în spirale, zigzaguri şi rostogoliri. Deşi puţin ameţit, îşi ţinea ochii larg deschişi. Ploaia îi şiroia de pe ochelari în nări, în timp ce zbura cu faţa în sus, evitând un alt atac sălbatic al balonului-ghiulea. Auzea râsetele mulţimii din tribune, ştia că arăta cât se poate de caraghios, dar balonul-ghiulea era greoi şi nu îşi putea schimba direcţia la fel de uşor ca el. Începu un traseu ca de montagne-russe, pe marginea stadionului, străduindu-se să zărească porţile echipei Cercetaşilor, printre stropii argintii de ploaie, la care încerca să ajungă Adrian Pucey, dacă trecea de Baston…

Un şuierat pe la urechea lui Harry îl anunţă că scăpase iar ca prin urechile acului de balonul-ghiulea. Se întoarse din drum şi goni în direcţia opusă.

— Te antrenezi la balet, Potter? strigă Draco, Harry fiind nevoit să se rotească de-a dreptul caraghios prin aer pentru a se feri.

Harry ţâşni iar, balonul-ghiulea urmându-l la câţiva metri distanţă. În acea clipă, privind înapoi cu ură spre Draco, zări hoţoaica aurie! Plutea la câţiva centimetri pe lângă urechea stângă a acestuia, dar el, fiind mult prea ocupat să se distreze pe seama lui Harry, nu o văzuse.

Urmă un moment de derută, Harry plutind nehotărât în aer. Nu îndrăznea să se repeadă spre Draco, de teamă ca acesta să nu ridice privirile şi să vadă hoţoaica…

TRONC!

Şovăise prea mult. O secundă în plus şi balonul-ghiulea îl izbise în umăr, iar Harry avu senzaţia că i se desprinde mâna. Ameţit, năucit de durerea sfredelitoare, alunecă de pe mătura lui îmbibată de ploaie, rămânând prins de ea doar cu genunchiul, braţul drept atârnându-i inutil pe lângă el. Balonul-ghiulea se întoarse înapoi pentru un al doilea atac, de data aceasta ţintind spre faţă. Harry se dădu la o parte din calea lui cu repeziciune, cu un singur gând în mintea lui amorţită: să ajungă la Draco!

Printr-o ceaţă de ploaie şi cu o durere cumplită, ţâşni spre chipul de sub el, care rânjea satisfăcut. Văzu cum ochii lui Draco i se măresc de frică, crezând că Harry avea de gând să-l atace.

— Ce…, se fâstâci el, dându-se la o parte din drumul lui Harry.

Harry îşi dezlipi de pe mătură singura mână care îi mai rămăsese şi o întinse înainte. Îşi simţi degetele amorţite încleştându-i-se pe hoţoaica rece, dar acum nu se mai ţinea de mătură decât cu picioarele. Mulţimea izbucni în urale, în timp ce el plonja spre pământ, încercând din răsputeri să nu-şi piardă cunoştinţa.

Cu o bufnitură răsunătoare căzu în noroi şi se rostogoli de pe mătură. Mâna îi atârna într-un unghi foarte ciudat. Zăpăcit de durere, auzi din depărtare nenumărate urale, fluierături şi strigăte. Se concentră asupra hoţoaicei, încleştate în mâna lui zdravănă.

— Ah, zise el, slăbit, am câştigat!

Şi leşină.

Se trezi cu ploaia şiroindu-i pe faţă, zăcând încă pe teren, cu cineva aplecat deasupra lui. Văzu nişte dinţi sclipitori.

— O nu, nu tu! se vaită el.

— Delirează, spuse Lockhart mulţimii neliniştite a Cercetaşilor, care se îmbulzea în jurul lor. Nu-ţi face griji, Harry, îţi pun eu mâna la loc!

— Nu! sări Harry. E bine aşa cum e, mulţumesc…

Încercă să se ridice, dar durerea era îngrozitoare. Auzi un ţăcănit cunoscut în apropiere.

— Nu vreau o poză acum, Colin, zise el cât putu de tare.

— Lasă-te pe spate, Harry, spuse Lockhart, încercând să-l liniştească. Este un truc simplu pe care l-am folosit de mii de ori.

— De ce nu mă duceţi la spital? se rugă Harry printre dinţii încleştaţi.

— Cam aşa ar trebui, domnule profesor, întări Baston, plin de noroi.

Nu se putea abţine să nu zâmbească, deşi căutătorul lui era rănit.

— Ai prins-o superb , Harry, foarte spectaculos, cel mai bine de până acum, îndrăznesc să spun.

Printre pădurea de picioare din jurul său, Harry îi zări pe Fred şi George Weasley, încercând să pună într-o cutie balonul-ghiulea care le făcuse atâtea probleme şi care încă se mai opunea cu vehemenţă.

— Daţi-vă la o parte, strigă Lockhart şi îşi suflecă mânecile de culoarea jadului.

— Nu… nu…, abia putu Harry să îngaime, dar Lockhart îşi învârti bagheta şi o secundă mai târziu o aţinti spre braţul lui Harry.

O stranie şi neplăcută senzaţie îl fulgeră pe Harry, începând de la umăr şi până în vârfurile degetelor. Simţi cum parcă i se dezumfla mâna. Nu îndrăzni să se uite la ce se întâmpla. Închise ochii, întoarse capul în partea opusă braţului său, dar cele mai negre gânduri îi fură confirmate de strigătele uluite ale mulţimii de deasupra lui şi de Colin Creevey care făcea poze frenetic. Nu-l mai durea braţul… însă nici nu-l mai simţea ca pe un braţ normal.

— Ah, zise Lockhart. Da… Uneori se mai poate întâmpla şi asta. Important este că oasele nu mai sunt rupte. Deci, Harry du-te tu frumos în aripa spitalului… Ah, domnule Weasley, domnişoară Granger, îl puteţi escorta?… Şi Madam Pomfrey vă va… hm… curăţa puţin…

Ridicându-se, Harry simţi că îşi pierde echilibrul. Trăgând aer în piept, privi cu teamă spre mâna lui stângă. Ce văzu aproape că îl făcu să leşine din nou.

Din mâneca veşmintelor se ivea ceea ce părea a fi o mănuşă de cauciuc, groasă, de culoarea pielii. Încercă să-şi mişte degetele. Nu se întâmplă nimic.

Lockhart nu pusese la loc oasele de la mâna lui Harry. I le scosese, pur şi simplu!

Madam Pomfrey nu fu încântată deloc.

— Ar fi trebuit să vii direct la mine! răcni ea, ridicând jalnica rămăşiţă beteagă a ceea ce fusese cândva un braţ normal. Pot să lipesc oase la loc într-o secundă… dar să le fac din nou…

— Dar o să puteţi, nu? întrebă Harry, disperat.

— Sigur că da, dar va fi dureros, spuse Madam Pomfrey, sumbru, aruncându-i lui Harry o pijama. Va trebui să rămâi aici la noapte…

Hermione aşteptă lângă paravanul tras în jurul patului lui Harry, în timp ce Ron îl ajuta să-şi pună pijamaua. Le luă ceva timp până îndesară în mânecă mâna cauciucată, dezosată.

— Acum o să-i mai iei apărarea lui Lockhart, Hermione, ei, ce zici? strigă Ron, trăgând prin manşetă de degetele inerte ale lui Harry. Dacă Harry ar fi dorit o dezosare , ar fi cerut-o, nu crezi?

— Oricine poate greşi, zise Hermione, şi oricum nu te mai doare, nu-i aşa Harry?

— Nu, spuse Harry, dar nici nu pot să fac nimic cu el!… Se prăbuşi pe pat, braţul căzându-i inert pe lângă trup. Hermione şi Madam Pomfrey ieşiră de după paravan.

Madam Pomfrey avea o sticlă cu ceva, pe care scria „PlusSchelet”.

— Te aşteaptă o noapte grea, zise ea, întinzându-i un pahar din care ieşeau aburi. Creşterea oaselor nu e o treabă uşoară…

Ca şi băutul PlusSchelet-ului, de altfel! Îi arse gura şi gâtul, coborând spre stomac, făcându-l să tuşească şi să se zbată. Încă bombănind ceva despre profesorii inapţi, Madam Pomfrey se retrase, lăsându-i pe Ron şi pe Hermione să-l ajute pe Harry să bea nişte apă.

— Am câştigat totuşi, zise Ron, un zâmbet apărându-i pe chip. Ai prins-o, nu glumă! Dacă i-ai fi văzut faţa lui Draco… Te-ar fi sfâşiat!