Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Şi în timpul următoarei ore de „Apărare contra Magiei Negre”, Harry fu adus în faţa clasei, de data aceasta jucând rolul unui vârcolac. Dacă nu ar fi avut un motiv foarte bine întemeiat pentru a-l menţine pe Lockhart bine dispus, ar fi refuzat.

— Un urlet frumos şi puternic, Harry… perfect! Şi atunci, nici n-o să vă vină să credeţi, am ţâşnit… uite aşa… l-am trântit la podea… astfel… şi cu o mână, am reuşit să-l ţin acolo… Cu cealaltă, i-am pus bagheta la gât… şi cu ultimele puteri am săvârşit extrem de complicata vrajă, Homorphus… Atunci a scos un geamăt demn de milă… haide, Harry… pe un ton mai înalt… Bravo!… blana a dispărut… colţii s-au retras… şi s-a transformat din nou în om. Simplu, dar eficace! Şi aşa, oamenii dintr-un alt sat îşi vor aminti de mine ca de un erou care i-a salvat de teroarea atacurilor vârcolacului, din fiecare lună.

Clopoţelul sună şi Lockhart se ridică de la catedră.

— Temă: scrieţi o poezie despre felul în care l-am înfrânt eu pe vârcolacul Wagga Wagga! Un exemplar al cărţii mele „Frumosul de mine” cu autograf, celui care compune cea mai bună poezie!

Elevii începură să plece. Harry se întoarse în fundul clasei, unde îl aşteptau Ron şi Hermione.

— Gata? bombăni Harry.

— Să mai aşteptăm până pleacă toată lumea, spuse Hermione, emoţionată. Acum…

Se apropie de catedra lui Lockhart, cu mâna încleştată pe o foaie, Harry şi Ron, în spatele ei.

— Ăăă… Domnule profesor Lockhart…, începu Hermione. Vroiam să iau cartea aceasta din bibliotecă. Pentru cultura mea generală. Întinse hârtia, mâna tremurându-i puţin. Dar am o problemă… este în sectorul interzis al bibliotecii, aşa că am nevoie de semnătura unui profesor… Sunt convinsă că m-ar ajuta să înţeleg mai bine ce vreţi să spuneţi în „Hoinărind cu vampirii” despre otrăvuri cu efect întârziat…

— Ah, „Hoinărind cu vampirii”! făcu Lockhart, luând biletul de la Hermione şi zâmbindu-i larg. Cred că este cartea mea preferată. Ţi-a plăcut?

— O, da, zise Hermione, entuziasmată. Cât de ingenios aţi fost când l-aţi prins pe ultimul vampir cu strecurătoarea de ceai…

— Ei bine, sunt sigur că nu se va supăra nimeni dacă îi voi oferi celei mai bune eleve a anului puţin ajutor, zise Lockhart, entuziasmat, şi scoase o pană enormă de păun. Da, frumoasă, nu? spuse el, citind greşit expresia revoltată de pe faţa lui Ron. De obicei o păstrez pentru autografe.

Făcu o semnătură mare şi şerpuită pe bilet şi i-l dădu înapoi Hermionei.

— Deci, Harry, zise Lockhart, în timp ce Hermione împături biletul cu degete nesigure şi îl strecură în geantă, mâine este primul joc de Vâjthaţ al sezonului, dacă nu mă înşel… Cercetaşii împotriva Viperinilor, nu? Am auzit că eşti un jucător important. Şi eu am fost căutător. Am fost solicitat să mă alătur Echipei Naţionale, dar am preferat să-mi dedic viaţa cercetării şi înfrângerii Magiei Negre. Totuşi, dacă simţi că ai nevoie de puţin antrenament separat, nu ezita să mă anunţi. Întotdeauna sunt fericit să le împărtăşesc din experienţa mea jucătorilor mai puţin pricepuţi…

Harry scoase un sunet neclar din gâtlej şi plecă grăbit după Ron şi Hermione.

— Nu-mi vine să cred! exclamă el, toţi trei examinând semnătura de pe bilet. Nici măcar nu s-a uitat ce carte vroiam!…

— Pentru că este un tembel fără creier, zise Ron. Dar cui îi pasă, am obţinut ce doream.

— Ia, te rog, nu este un tembel fără creier, zise Hermione, tăios, în timp ce aproape fugeau spre bibliotecă.

— Da, fiindcă a spus că eşti cea mai bună elevă a anului…

Îşi coborâră vocile, fiind înconjuraţi de liniştea sufocantă a bibliotecii.

Madam Pince, bibliotecara, era o femeie slabă şi enervantă, care arăta ca un vultur malnutrit.

— „Poţiuni extrem de puternice”? repetă ea, bănuitoare, încercând să ia biletul din mâna Hermionei, dar ea nu îi dădu drumul.

— Mă întrebam dacă nu aş putea să păstrez biletul…, spuse ea pe nerăsuflate.

— Of, haide, zise Ron, smulgându-i-l din mână şi dându-i-l lui Madam Pince. O să-ţi facem rost de un alt autograf. Lockhart ar semna orice care stă nemişcat suficient de mult timp.

Madam Pince puse biletul în lumină, de parcă ar fi vrut să vadă dacă nu-i falsificat, dar trecu testul. Se plimbă printre rafturile impresionante şi se întoarse peste câteva secunde cu o carte mare, aparent mucegăită. Hermione o puse cu grijă în ghiozdanul ei şi plecară, încercând să nu meargă prea repede şi să nu pară prea vinovaţi.

Cinci minute mai târziu, erau baricadaţi iar în baia defectă a Plângăcioasei Myrtle. Hermione ignorase protestele lui Ron care subliniau faptul că era ultimul loc în care ar intra orice om în deplinătatea facultăţilor mintale. Aveau intimitatea asigurată. Myrtle plângea în toaleta ei, dar ei o ignorau complet, aşa cum făcea şi ea, de altfel.

Hermione deschise cu grijă cartea „Poţiuni extrem de puternice” şi toţi trei se aplecară asupra paginilor pătate de umezeală. Chiar de la prima privire era evident de ce se afla în sectorul interzis. Unele dintre poţiuni aveau urmări groteşti, de neconceput, şi mai erau şi nişte ilustraţii foarte neplăcute, de exemplu, un om care părea că fusese întors pe dos şi o vrăjitoare din al cărei cap creşteau mai multe perechi de mâini.

— Uite-o, zise Hermione, emoţionată, găsind pagina intitulată „PoliPoţiunea”.

Era ilustrată cu desene cu oameni transformaţi pe jumătate în alţi oameni. Harry spera din tot sufletul că artistul îşi imaginase doar expresia durerii insuportabile de pe chipul lor.

— Este cea mai complicată poţiune despre care am citit în viaţa mea, zise Hermione, în timp ce examinau reţeta. Aripi dantelate de muşte, lipitori, alge culese după flux şi ghemotoace de iarbă, şopti ea, urmărind cu degetul lista ingredientelor. Păi, se găsesc destul de uşor, sunt în dulap, la îndemâna elevilor, putem să ne servim de acolo. Aaaah, uite, pudră de corn de Bicorn… nu ştiu de unde o s-o luăm pe asta… Piele sfâşiată de bizon… nici asta nu va fi uşor… şi, bineînţeles, puţin din persoana în care vrem să ne preschimbăm.

— Poftim? spuse Ron, tăios. Ce vrei să spui, puţin din persoana în care vrem să ne preschimbăm? Eu nu am de gând să beau nimic care să conţină unghiile de la picioarele lui Crabbe…

Hermione continuă de parcă nici nu-l auzise.

— Nu avem de ce să ne facem griji pentru asta, părţile alea se pun la sfârşit…

Ron se întoarse, fără grai, spre Harry, care avea alte griji însă.

— Îţi dai seama cât va trebui să furăm, Hermione? Piele sfâşiată de bizon, asta nu se găseşte, cu siguranţă, în dulapul elevilor. Ce o să facem, o să intrăm în depozitele personale ale lui Plesneală? Nu cred că este o idee foarte bună…

— Ei bine, dacă voi daţi bir cu fugiţii, foarte bine, spuse ea. Avea pete roz în obraji şi ochii îi erau mai strălucitori ca de obicei.

— Eu nu vreau să încalc regulile, ştiţi prea bine, dar cred că a-i ameninţa pe cei cu părinţi Încuiaţi este mult mai grav, decât a prepara o poţiune complicată. Dar dacă nu vreţi să aflaţi dacă este vorba de Reacredinţă, mă duc chiar acum la Madam Pince şi returnez cartea…

— N-ara crezut că voi trăi ziua când tu ne vei convinge pe noi să încălcăm regulile, zise Ron. Bine, o s-o facem… Dar fără unghiile de la picioare, da?

— Oricum, cât timp ne va lua s-o facem? întrebă Harry, în timp ce Hermione, care părea mai fericită acum, deschise din nou cartea.