Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Domnule… la ce anume v-aţi referit când aţi spus „oroarea” din Cameră?

— Se crede că este vorba de un monstru, pe care doar Moştenitorul lui Salazar Viperin îl poate controla, zise profesorul Binns pe un ton strident.

Elevii schimbară priviri speriate.

— Vă spun, nu există o astfel de cameră, zise profesorul Binns, răsfoindu-şi notiţele. Şi nici un monstru!

— Dar, domnule, zise Seamus Finnigan, dacă nu poate fi deschisă decât de moştenitorul adevărat al lui Viperin, atunci nimeni altcineva nu ar putea să o găsească, nu-i aşa?

— Aiureli, O'Flaherty , zise profesorul Binns, cu o voce gravă. Dacă generaţii întregi de directori şi directoare de la Hogwarts nu au găsit-o…

— Dar domnule profesor, sări şi Parvati Patil, cred că ai fi nevoit să foloseşti Magia Neagră ca să o deschizi…

— Doar pentru că un vrăjitor nu foloseşte Magia Neagră, nu înseamnă că nu o cunoaşte, domnişoară, sări profesorul Binns. Repet, dacă unul ca Dumbledore…

— Dar poate că trebuie să fii înrudit cu Salazar Viperin, aşa că Dumbledore nu ar putea să…, începu Dean Thomas, dar profesorului Binns i se umpluse paharul.

— De ajuns, le-o tăie el. Este un mit! Nu există! Nu este nici o dovadă că Viperinii ar fi construit nici măcar un dulap de mături! Îmi pare rău că v-am spus o poveste atât de stupidă! Ne vom întoarce, cu voia dumneavoastră, la istorie, la fapte, singurele veridice şi credibile!

Şi în cinci minute, clasa reveni la starea ei obişnuită de somnolenţă.

— Întotdeauna am ştiut că Salazar Viperin a fost un bătrân smintit şi anormal, le spuse Ron lui Harry şi Hermionei, după ce se terminase lecţia, în timp ce urcau pe coridoarele supraaglomerate, pentru a-şi lăsa ghiozdanele înainte de cină. Dar niciodată nu am bănuit că el a început toată chestia asta cu „sânge-pur”. N-aş sta la Viperini, nici dacă m-ar plăti. Serios, dacă Jobenul Magic m-ar fi trimis la Viperini, aş fi luat trenul înapoi spre casă în trei secunde…

Hermione dădu aprobator din cap, dar Harry nu spuse nimic. Simţea însă un nod în stomac.

Harry nu le spusese niciodată lui Ron şi Hermionei că Jobenul Magic se gândise serios să îl pună la Viperini. Îşi amintea, de parcă ar fi fost ieri, micuţa voce care îi vorbise în ureche, când îşi pusese jobenul pe cap, în urmă cu un an. Harry auzise deja de reputaţia casei Viperinilor de a fi dat mulţi vrăjitori periculoşi şi se gândise, disperat: „Doamne , nu la Viperini! Nu la Viperini!” „Nu la Viperini , da?” zisese vocea. „Eşti sigur? Ai toate calităţile , iar această casă te-ar putea ajuta să devii şi mai faimos!”

Şi vocea îl repartizase la Cercetaşi, până la urmă.

Strecurându-se prin mulţime, Colin Creevey trecu pe lângă ei.

— Bună, Harry!

— Bună Colin, zise Harry din reflex.

— Harry…, Harry…, un băiat de la mine din clasă spune că eşti…

Dar Colin era atât de mic încât nu se putea lupta cu valul de oameni care îl împingea spre Marea Sală. Îi auziră vocea subţire chiţăind:

— Pe curând, Harry!

Şi Colin fu luat de şuvoiul mulţimii.

— Oare ce spune un băiat de la el din clasă despre tine? se întrebă Hermione.

— Că sunt moştenitorul lui Viperin, presupun, zise Harry, nodul din stomac mărindu-i-se cu vreo doi centimetri, amintindu-şi cum fugise Justin Finch-Fletchley de el.

— Ăştia sunt în stare să creadă orice, spuse Ron, dezgustat. Mulţimea se rări şi putură să urce scările în linişte.

— Chiar ai crezut că există o Cameră a Secretelor? o întrebă Ron pe Hermione.

— Nu ştiu, spuse ea, încruntându-se. Dumbledore nu a putut s-o vindece pe Doamna Norris şi asta mă face să cred că orice a atacat-o s-ar putea să nu fie… uman!

În timp ce Hermione spunea toate acestea, dădură colţul şi se regăsiră la capătul aceluiaşi coridor, unde avusese loc atacul asupra Doamnei Norris. Se opriră şi se uitară. Totul era ca în noaptea aceea, în afară de pisica atârnată de torţă, iar la perete fusese pus un scaun care acoperea mesajul „CAMERA SECRETELOR A FOST DESCHISĂ! DUŞMANI AI MOŞTENITORULUI, PĂZIŢI-VĂ!”

— Aici cred că stă Filch de pază, mormăi Ron. Se uitară unul la altul. Culoarul era părăsit.

— Nu moare nimeni dacă aruncăm o privire, zise Harry, punându-şi ghiozdanul pe jos şi aşezându-se în genunchi şi în coate, căutând indicii.

— Urme de arsură! zise el. Aici… şi aici…

— Vino să vezi asta! spuse Hermione. Ciudat…

Harry se ridică şi se duse la fereastra de lângă peretele inscripţionat şi Hermione arătă spre gemuleţul cel mai de sus, unde roiau vreo douăzeci de păianjeni care, după câte îşi dădeau ei seama, se băteau care să iasă primul prin crăpătura micuţă din pervaz. Un fir lung, argintiu atârna ca o funie din locul acela, de parcă ar fi urcat cu toţii pe ea, grăbindu-se să iasă afară.

— Ai mai văzut vreodată păianjeni care să se comporte aşa? zise Hermione, neliniştită.

— Nu, spuse Harry, dar tu, Ron? Ron?

Se uită în spate. Ron stătea la mare depărtare de ei, părând a lupta din greu cu impulsul de a o lua la goană.

— Care-i problema? zise Harry.

— Nu… nu îmi plac… păianjenii, îngăimă Ron, încordat.

— N-am ştiut până acum, zise Hermione, uitându-se la Ron, uimită. Dar i-ai folosit de multe ori în poţiuni…

— Nu mă deranjează dacă sunt morţi, zise Ron, care evita precaut să se uite spre fereastră, pur şi simplu nu-mi place cum se mişcă…

Hermione chicoti.

— Ce ţi s-o fi părând aşa de amuzant, nu ştiu, zise Ron, supărat. Dacă chiar vrei să ştii, când aveam trei ani, Fred mi-a transformat ursuleţul de pluş într-un păianjen mare şi urât pentru că îi stricasem mătura de jucărie. Nici ţie nu ţi-ar plăcea dacă ţi-ai ţine ursuleţul în braţe şi dintr-o dată ar avea mult prea multe picioare şi…

Ron se întrerupse, tremurând. Hermione se strădui să nu râdă. Simţind că era momentul să schimbe subiectul, Harry spuse:

— Vă amintiţi de toată apăraia aia de pe jos? De unde apăruse? Cineva a şters-o, probabil…

— Era cam pe aici, zise Ron, reuşind să se reculeagă pentru a face câţiva paşi spre scaunul lui Filch. În faţa uşii ăsteia…

Atinse clanţa de aramă, dar îşi retrase mâna imediat, de parcă l-ar fi ars.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Harry.

— Nu pot să intru aici, zise Ron cu seriozitate, este o toaletă de fete.

— Ah, Ron, dar n-are cum să fie nimeni înăuntru, spuse Hermione, ridicându-se şi apropiindu-se. Este locul Plângăcioasei Myrtle. Haideţi, să ne uităm.

Ignorând cu totul semnul mare pe care scria „Defect”, ea deschise uşa.

Era cea mai sumbră şi mai deprimantă baie în care in-trase Harry vreodată. Sub o oglindă mare, spartă şi pătată, se aflau nişte chiuvete ciobite, rânduite la perete. Podeaua era udă şi în ea se reflectau luminile de la cioturile câtorva lumânări pâlpâitoare. Uşile de lemn dinspre toalete erau zgâriate şi dezmembrate, ba chiar una dintre ele era scoasă din balamale.

Hermione le făcu semn să tacă şi se îndreptă spre cabina din fund. Când ajunse la ea, Hermione spuse:

— Bună, Myrtle, ce mai faci?

Harry şi Ron se duseră şi ei să vadă. Plângăcioasa Myrtle plutea pe rezervorul W.C.-ului, ştergându-şi bărbia.

— Aceasta este toaleta fetelor, făcu ea, privindu-i bănuitoare pe Ron şi pe Harry. Ei nu sunt fete…

— Nu, zise Hermione. Am vrut doar să le arăt cât… hm… de frumos este aici…